Rugăciune pentru cei întârziaţi

Adresată oamenilor, cartea aceasta e totuşi o rugăciune. Adresîndu-se sieşi şi semenilor, poetul se confesează însă lui Dumnezeu. Întreg volumul pare o spovedanie, chiar dacă nu explicită. Poetul găseşte în sine trăiri, fapte, gînduri pe care le divulgă privind cu un ochi spre cer, un ochi al speranţei, pe care cititorul sensibil o întrezăreşte imediat. Uneori devine vocal, strigă cerînd liniştirea, întrucît zbaterea lumească pare deşertăciune. În toate ce-l înconjoară regăseşte lucrarea Domnului, o recunoaşte şi o ţipă, regretă trăirea în întuneric, aşa îşi vede anii de dinaintea iluminării. Uneori poetul se linişteşte şi reflectă asupra imediatului, dar şi atunci crede de cuviinţă să se roage pentru „cei întârziaţi”. O face sub impresia zăpezii, simbol al purităţii, iar albul acesteia persistă în cîteva poeme, pe care putem bănui că le-a scris într-o singură stare de spirit. Iată că anotimpul rece îi trezeşte lui Victor Ţarină nu doar nostalgia, ci şi dorinţa transcenderii şi apropierii de lumină.

Am remarcat la poet stilul, bine definit, recognoscibil. Uzitează un limbaj domol, lipsit de frivolitate, ceea ce pentru poezia postmodernă pare a fi un dezavantaj. Nu este. După ce se vor cerne valorile, printre poeţii remarcaţi ai zilelor noastre, Victor Ţarină va fi poziţionat pe locul cuvenit. Gălăgia, zgomotele, vor trece, vor epuiza buna atracţie spre frumos, frumosul însuşi va reveni în cadrul definirii sale, iar poezia de calitate, poezia cuminte şi folositoare sufletului, va dăinui.

În partea a doua a volumului dialogul cu Dumnezeu e mistic. Poeme în care autorul se adresează Domnului, poeme în care Domnul vorbeşte poetului. Avem însă şi poezie de dragoste, într-un limbaj pe care orice poet cu pretenţii l-ar invidia. „Mi s-a părut/Că era beznă în ochii ei/Sfios am întrebat-o/De ce te-ai înnoptat?// Nu m-am înnoptat/Şi lasă-mă în pace!”

Credinţa poetului e autentică, şi, chiar dacă a descoperit-o mai tîrziu, are puterea de a-i chema pe toţi întîrziaţii la propria rugăciune. O transpune în imagini lirice şi o face accesibilă celui ce s-ar mai îndoi. Aşteaptă primăvara, crede şi ştie că va veni, dar iarna aceasta e iarna meditaţiei, a dialogului cu divinul, o trecere care se simte cum ai simţi creşterea ierbii; o filmare cu mii de cadre pe care ulterior o vei reda la viteză mărită. Cel puţin aşa am simţit eu, cred că simţirea aceasta e la îndemâna fiecăruia dintre noi.

Nu în ultimul rînd se simt dorul, regretul, neputinţa muritorului, „Mai am doar/Câţiva colegi de planetă” începe prima poezie a volumului, dar nu disperă, trece la optimismul voit, autoimpus, făcînd astfel lectura mult mai uşoară. Vă recomand să citiţi volumul „Rugăciune pentru cei întîrziaţi” de la un capăt la celălalt, în buna curgere a tomurilor.