Manuscrisele lui Eminescu în stradă. Mai avem nevoie de muzee?

Romania este din nou unică în Europa. Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) va fi aruncat în stradă pe data de 15 iunie 2014, cu tot patrimoniul. În ziua aniversării morții lui Eminescu, cel de la care a început limba română modernă, manuscrisele sale, precum și ale altor înaintași care ne-au creat locul întru cuvânt sub soare, trebuie să părăsească locul care le adăpostea. Ar fi o sumbră ironie, dacă nu ar fi o mișelie.

„Totul a plecat de la Eminescu. În 1957 se face puțin loc la Uniunea Scriitorilor, unde, sub îndrumarea lui Perpessicius, încep să se-adune obiecte, manuscrise, fotografii și cărți aparținînd sau vorbind despre scriitorime. În 1967 Muzeul se mută în sediul pe care-l știm acum. După 1990, clădirea revine prin judecată proprietarilor, iar unul din ei cumpără și jumătatea vecinului. Din 2003, Muzeul Național al Literaturii Române ajunge sub oblăduirea Primăriei Generale a Municipiului București nefiind persoană juridică (n.b.)”
(Dan Iancu în articolul online „Eminescu, mort a doua oară”)

După câțiva ani buni de încercări zadarnice de a obține o chirie pentru imobilul deținut (12 spun unii, 7 susțin alții, mulți sunt oricum), proprietarul actual a decis să treacă la măsuri extreme: evacuarea forțată. Manuscrise și obiecte extrem de prețioase, care necesită o conservare și o manipulare specială, datorită vechimii și fragilității lor, trebuie luate și duse nu se știe unde. În caz contrar, conform legii, acestea revin proprietarului clădirii !!!

Consilierii PMB au refuzat să aloce orice fonduri: pentru mutare în condiții de siguranță, pentru un nou sediu, pentru obținerea unui aranjament cu proprietarul care măcar să păsuiască muzeul un timp, timp necesar găsirii unei soluții. Ca niște veritabili șacali politici, au refuzat orice înțelegere între ei; din zgârcenie, din prostie, de teama posibilului capital de imagine pe care și l-ar face „ceilalți”.

Directorul muzeului, Ioan Cristescu, de curând numit, are puține opțiuni, în principal datorită faptului că MNLR nu este persoană juridică. Iar vinovații de această situație sunt fix conducătorii instituției (PMB) în subordinea căreia se află.

Uimitoare pentru mine însă este lipsa de reacție a celorlalte instituții ale statului, a societății civile, a mass-media, a personalităților culturale românești. Unde e reacția Guvernului României sau/și a Ministerului Culturii?! Nu vorbim aici de niște saci de cartofi, ci de o moștenire culturală de prim rang, zestrea literaturii și limbii noastre. În orice stat european, de fapt în orice țară civilizată, punerea în pericol a unei părți esențiale a patrimoniului cultural național ar fi tratată ca o problemă strategică urgentă, de cea mai mare importanță. Mass-media ar trebui să facă loc subiectului, cât de tabloidizată ar fi, măcar între o arestare DNA și o expunere de chiloți de pseudo-divă autohtonă. Societatea civilă ar trebui să dea dovadă de o solidaritate cel puțin egală cu cea din cazul Roșia Montană. Ar fi trebuit să fie plin de manifestanți pe bulevardul Dacia, în fața MNLR…

De departe însă, cel mai mult mă dezamăgește inerția, egoismul și lașitatea celor care sunt acum percepuți ca liderii spirituali ai culturii române. Pleșu filosofează senin despre impactul Simonei Halep în conștiința balcanică a compatrioților. Liiceanu se inflamează stilistic în diatribe privind întrebarea esențială „Câte feluri de boi există”. Nicolae Manolescu scrie înțelept despre „Târguri de carte, „ateliere“ și reviste”. Cărtărescu, Patapievici și alții, care au cerut și au primit dreptul de a sta în fruntea bucatelor, tac sau sunt prinși cu altele mai importante. Nu mai zic nimic de USR (Uniunea Scriitorilor din România) a cărei conducere a gafat atât de des în ultimii ani încât a pierdut orice credibilitate. Simptomatic, totuși, că nimeni nici măcar nu se așteaptă ca USR să ia atitudine. Iar Academia, poate ultima instituție care ar putea îmbina elevația culturală cu moralitatea, este la rându-i inertă.

Un alt motiv de tristețe provine de la prietenii mei, scriitori mai tineri sau mai puțini tineri. Mă așteptam să-i găsesc în număr mare pe treptele MNLR la puținele evenimentele de protest ce s-au organizat. În definitiv, este în joc genealogia lor culturală, este în primul rând moștenirea lor pusă la îndoială. Faptul că a fi scriitor în România nu același lucru cu a fi scriitor în Ghana, de exemplu, îl datorăm unei literaturi care le-a construit îndreptățirea și reperele. Dacă acum poeții post-douămiiști pot zice cu superioritate ironică despre alți poeți mai conservatori că scriu nichitostănescian, este pentru că Nichita Stănescu a existat. Iar Nichita a ființat pentru că alții înaintea lui, mergând până la Eminescu și încă dincolo de el, au crezut în cuvântul scris – fie că l-au măiestrit pe hârtie, fie că l-au păstrat, l-au răspândit și i-au dat prețuire, uneori în condiții infinit mai vitrege decât cele de astăzi.

Întrebându-i pe unii dintre ei asupra acestei inexplicabile lipse de solidaritate, am primit câteva răspunsuri stupefiante.
Primul ar fi că „ce ne trebuie muzeu?” Cică literatura nu e ca arta, n-are nevoie de spațiu de expunere. Hârțoagele ar trebui îngropate într-o arhivă și cine vrea să le consulte – să-și ia programare, ca la bibliotecă.
Al doilea este că muzeele, cu câteva rare excepții, sunt oricum inutile. Publicul nu știe de ele și nu le vizitează decât, eventual, în Noaptea Muzeelor. Iar atunci o face din spirit de turmă, nu din vreo pornire culturală. Cu alte cuvinte, o risipă de resurse și bani.
Al treilea răspuns, care relevă resentimente duse până la ranchiună, sună cam așa: „ne-am săturat de instituții bugetare (finanțate de stat) în care se strecoară tot felul de piloși, care mănâncă o pâine pe degeaba”.
Am să analizez pe rând cele trei argumente.

Presupusa inutilitate a unui muzeu al literaturii scoate la iveală o gravă lipsă de înțelegere e fenomenului muzeal și al rolului acestor instituții într-o societate sănătoasă, cu o cultură vie și întreagă, în toată istoria ei. Muzeul nu poate suplini studiul individual, și nici nu este acesta rolul lui. El însă poate și trebuie să fie un vector de stimulare a interesului publicului larg pentru cunoaștere, el trebuie să stârnească pofta de cultură. Orice muzeu modern, cu o conducere competentă, înțelege acest lucru și dorește să evite pericolul morții prin „muzeificare”. Într-adevăr, exponatele mute în cutii de sticlă sunt puțin apetisante pentru dinamicul public modern, a cărui atenție este solicitată perpetuu de oferte mult mai tentante de petrecere a timpului liber. Muzeele au înțeles și ele acest fenomen și s-au adaptat – în România poate un pic mai târziu – acestei nevoi de interacțiune, de „culoare” a societății contemporane. De aici numeroase evenimente care încearcă să valorifice patrimoniul muzeal în moduri cât mai creative. În contul Muzeului Național al Literaturii Române putem număra lecturi publice, conferințe, expoziții temporare tematice, fixe și itinerante, ateliere de creație, evenimente cu public țintă (în special cele cu copiii au poate cea mai mare importanță), precum și evenimente majore, cu acoperire națională și europeană, precum recent încheiatul Festival Internațional de Poezie București / TNCP.
Este un fapt incontestabil că datorită MNLR, prin acest ultim eveniment, România a fost încă o dată promovată în Europa, poate mult mai bine decât o face acum neputinciosul MAE. Au participat poeți importanți și actuali în spațiul cultural european, atât cu lectura textelor proprii cât și la dezbateri pe teme de largă respirație intelectuală. Au văzut că poezia română există și că, în ciuda unui Minister al Culturii al cărui unic scop pare să fie acela de a-și desființa obiectul de activitate, este viguroasă, modernă, conectată la curentele contemporane. Au vizitat muzeul cu fascinație (nu este nici o exagerare, am stat cu ei la o bere după) și au plecat cu vestea că literatura română are sute de ani vechime și că România înseamnă mai mult decât știrile despre corupție care răzbat în afară.
Nu pot să nu amintesc, pentru că este o experiență pe care am trăit-o personal, entuziasmul copiilor care au fost ghizi la MNLR cu ocazia evenimentului „Ghidușii Muzeelor”. Și seriozitatea cu care s-au pregătit timp de două săptămâni pentru a putea prezenta muzeul. Această experiență cu certitudine le-a deschis pofta de cultură pe care, cu puțin noroc, o vor păstra până la maturitate.
Se poate argumenta că este prea puțin, că este prea costisitor, că este nerentabil. Dar, așa cum sublinia Eugene Ionesco, cei care nu înțeleg că cultura se situează endemic în afara pragmatismului, renunță la o componentă esențială a umanității. Este o luptă continuă pe care, chiar și atunci când sorții și timpurile par potrivnice, nu ne permitem să nu o ducem, Iar renunțarea la Muzeul Literaturii Române este o abdicare gravă de la principiile prezervării, protejării și promovării culturii naționale. Citez din Constituția României:

„CAPITOLUL II
Drepturile și libertățile fundamentale
ARTICOLUL 33
Accesul la cultură
[...] (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.”

Vă las să judecați singuri dacă aruncarea în stradă a MNLR poate fi compatibilă cu acest articol din Constituție.

Ultimele două argumente, respectiv lipsa de popularitate și corupția, sunt din categoria „au aruncat copilul din albie odată cu apa murdară”, dacă vă aduceți aminte vorba asta.
Lipsa de fonduri, de interes și de sprijin la nivelul statului, combinată cu o tabloidizare generală a mass-media, duce inexorabil la o vizibilitate din ce în ce mai mică a acestor sanctuare ale istoriei și culturii românești. Dacă adăugăm și evoluția în cădere liberă a educației, a școlii care ar fi trebuit să-i îndrume pe cei tineri și către așezăminte culturale, e perfect explicabilă apariția unei generații care nici măcar nu știe că există un muzeu „Enescu” sau unul al literaturii române. În fața acestei ignoranțe crescânde, care uneori seamănă a conspirație, ce este de făcut? Să desființezi muzeele? Sau să combați ignoranța, cu mijloacele pe care le ai la îndemână? Cred că alternativa nu poate fi decât retorică.
Corupția este generalizată la nivelul tuturor instituțiilor statului. Totuși, datorită specificului lor, muzeele sunt cel mai greu coruptibile. O dată din cauza lipsei de fonduri. Nu sunt bani de furat acolo, oameni buni! Nu au bani nici măcar să completeze schema de personal minimală conform legii, ceea ce de fapt e chiar ironic. Din punct de vedere legal statul te obligă să ai anumiți specialiști, în conservare de exemplu, dar nu-ți dă banii să-i angajezi. E plin în toate muzeele de posturi vacante înghețate prin ordonanță de urgență, ordonanță care de altfel contravine legii. În al doilea rând, e de muncă, și e de muncă mult, pe salarii mici. Am colaborat la câteva proiecte cu Muzeul „George Enescu” și cu Muzeul Național al Literaturii Române și am avut ocazia să intru în „bucătăria” lor. Muzeografii sunt oameni cu studii solide, competenți, care trebuie să inventarieze, să gestioneze și să redea publicului obiecte de o inestimabilă valoare. Sunt trezorierii culturii noastre naționale. Nu ai cum să angajezi acolo un „nepot”, că nu e loc, dacă nu are experiența și studiile necesare. Și dacă le are, tot nu e loc, că nu se fac angajări de ani buni. Nu se pot face contracte frauduloase, nu se pot cheltui bani publici – că nu-s!
Culmea este că cei care au invocat acest ultim argument, al corupției din instituțiile bugetare, mi-au dat ca exemplu ICR și USR (care nu e bugetară, dar are pe mană fonduri de la stat). Păi ce treabă are sula cu prefectura, stimați prieteni? Dă burse sau alocă fonduri MNLR? Cred că încurcați borcanele. Singurii bani pe care i-a dat MNLR în ultimul timp au fost pentru organizarea TNCP 2014. Iar eu cred că acești bani au fost cheltuiți destul de transparent, a se vedea înregistrarea video a conferinței de presă de la deschidere (http://youtu.be/a4o4x4oHKSU), unde lucrurile sunt spuse pe față (cât, cum, de ce).

În final rămân cu acest șoc: dacă nici scriitorii români contemporani nu înțeleg necesitatea imperativă a unui muzeu al literaturii române, atunci cine să o înțeleagă? Vanghelie și Mazăre?
Pentru a fi însă drept până la capăt, trebuie să spun că există și oameni din breasla scriitoricească care s-au implicat, cu cuvântul și cu fapta, fie că au făcut-o în persoană, fie în mediul virtual. Nu pot aminti nume pentru că în mod cert aș nedreptăți pe cei pe care i-aș omite. Vă semnalez doar evenimentul de duminică (15.06.2014, ora 16), ultima lectură publică de poezie la MNLR, pe trepte, în fața muzeului. Detalii despre eveniment puteți găsi pe Facebook la adresa https://www.facebook.com/events/247440458713283/

De asemenea, vă pun la dispoziție filmarea pe care am realizat-o marți, pe 10 iunie, la evenimentul “Recviem pentru Muzeu”.
http://youtu.be/iJ4-eUHhIMA
Evenimentul a fost organizat de A.R.C.E.N. (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate http://arcen.info/) pentru a protesta față de evacuarea forțată a Muzeului Național al Literaturii Române din sediul actual. A.R.C.E.N. este până la ora actuală singurul reprezentant al societății civile care a luat atitudine în privința situației MNLR.