Timpul spart în corpul poetic

Dacă Olga Ștefan ar descrie volumul său de debut, distins cu marele premiu „Ion Vinea” în 2006, „Toate ceasurile”, în câteva rânduri, cred că — îmi permit să figurez cuvintele autoarei — ar suna cam așa: „este o carte despre foarte multe lucruri pe care le-am (și nu le-am) descoperit, reale sau false, fraze după care nu se poate pune punct și alte multe piese de puzzle pe care voi, cititorii mei, le-ați putea reuni în ceea ce aș fi vrut să scriu”.

Conștientă de ființa lingvistică a poeziei, Olga Ștefan își dă seama, cel puțin la nivel intuitiv, și de însemnătatea sensului literal (imediat, imanent), de faptul că viața/spiritul pulsează în literă și că adevărul omenesc sau/și poetic nu trebuie căutat nici dincoace, nici dincolo de ea.

Din această conștiință lingvistică a autoarei probabil că se naște și o altă caracteristică a poeziei sale, în genere, și anume tentația limitelor, tentația jocului experimental cu sensuri, cu spațiile eului real sau eului creator („trebuie să aflu mai multe despre noi două/masha. trebuie să învăț mai multă istorie/personală mai multe discursuri interioare”), cu limitele temporale spre atemporal, cu senzorialul, corporalul, personajele, cu sine însăși spre o disoluție, o transformare în altceva/altcineva, în obiecte nonanimate sau personaje reale/imaginare („despre ce n-am vorbit cu tine, demian?/care mușchi nu i-am încordat pentru tine, demian? câte oase n-ai/numărat în mine, demian, dezbrăcată ca o cyber-gheișă/cum dezbracă maică-mea cepele din grădină/de foile lor inutile”).

Experiența poetică tinde la Olga Ștefan spre simultaneitatea și instantaneitatea efectelor senzitive, picturale, intelective asupra cititorului, pe un registru al autenticității și al deschiderii fără menajamente, uneori discursul tăios, cu asperități, brut, fiind atenuat de o muzicalitate în tonuri andante-introspective: „dau cu piatra în locul care te înghite ca pe un somnifer/și merg mai departe/știi, dragoste, mă izolez tot mai mult./îți deschid ochii în toate diminețile care mă leagă de paturi străine/ca niște chingi la o ședință de electroșocuri”; „am crescut în ochii mei ca diametrul unui stomac plin de viermi/de la un timp îmi văd numai de scris/ca de un corp bolnav pe care nu-l pot înlocui. am grijă să fiu din ce în ce mai curată”.

Poeta muzicalizează structura, permite dialogul poezie - proză, permite ieșiri din poetic spre jurnal, spre un biografism metaforizat, densitatea poeziei sale crescând proporțional cu depărtarea de centrul poesisului, spre marginile non-poetice: „este vorba aici despre mine. despre senzația stranie/că la orice atingere mâinile mele se lipesc de un zid grunjos/și umed./încet încet fiecare deget în parte/devine o creatură independentă”.

Prezentul verbelor, ritmul adesea sacadat, desfășurarea prin repetiții și extinderea frazării până la detaliul cel mai ascuns, și deci relevat/relevant, care să redea chiar și ultimul sens (interior) imediat posibil, manifestabil, dă senzația pătrunderii dintr-un corp în alt corp, dintr-o celulă în altă celulă, dintr-un interstițiu în altul, o vizualizare a lumilor interioare, privite prin microscop, explorativ, analitic, cu acea pulsiune scopică ce permite înfruntarea spaimelor, angoaselor, ce deschide Eul-corp și obiectul-corp până la ultima limită: „îmi zgârii pereții esofagului cu dulceață gura ta mă spală/de toate păcatele gura ta roz cu vârfurile degetelor lipite unul de altul/în semn de victorie ai așteptat să-mi pleznească venele/și să îmi vând stomacul”; „rănile noastre se ating unele pe altele/ca într-un altfel de săruturi”; „louis, sângele tău seamănă cu apa de zahăr pe care-o/vor găsi în splina lui demian”; „primul cuvânt pe care l-a articulat a fost CARNE/l-a zis perfect și fără greșeală”; „toată toamna o să-mi cumpăr ficați și sânge (...) orice durere trasează linii pe pieile astea unse cu toate alifiile dragostei”; „întindem hainele peste mai multe bucăți de piele/și suntem îndrăgostiți de un calup de corpuri/care ne defilează prin creier”.

Uneori, supra-încărcarea de imagini, senzații, obiecte poetice, descrierile în micro, trecerea instantanee dintr-un registru de expresie în altul, ritmul allegro, pierderea limitelor, toate acestea taie respirația, invadează lumea cititorului, îl absorb complet, până la a se identifica, a deveni pentru câteva secunde celălalt/autorul/personajele autorului/obiectele autorului. Pierderea granițelor eu – celălalt, fuziunea și defuzionarea sunt atât de rapide (vertij, dinamică interioară), încât este necesară re-venirea în sine și re-construcția propriilor sensuri, obiectivizarea percepției și re-orientarea propriei priviri/perspective asupra poeziei.

Realitățile constrastante, deseori folosirea simultană a dublului mesaj (sensuri simultan contradictorii), alunecarea spre non-animat în autoportretizare („brațele mele de cuier încărcat cu pardesie și haine de ploaie. brațele mele de care atârnă plase și podoabe amanetate”; „inima mea se-nfășoară-n tifon ca o mumie”; „am devenit pentru tine un obiect util/extinctorul deasupra căruia scrie „în caz de nevoie spargeți geamul”; „dincolo de piele: doar fundul unui lac de cianură”), forța imaginativă, libertatea de a descătușa discursul, îndrăzneala de a vorbi despre interdicție, asumând-o până la capăt, și fără exhibare, legătura cu sine și cu alteritatea, nevoia de concret(izare), de palpabil, curiozitatea vitală pentru miezul cuvintelor, al lucrurilor, al fenomenelor greu perceptibile, descompunerea materiilor până la insesizabil, sunt câteva din trăsăturile esențiale ale acestei tinere poete, care, fără a intra în tipare (dimpotrivă, spărgându-le), pare a fi totuși înstăpânită de propria lume poetică:

„ca să trec de mine trebuie să suport/gustul amărui al sfârșitului de capitol (...)
ca să trec de mine/trebuie să traversez crizele/toamnei și ale iernii petrecute într-un episod/de sitcom cu audiență”

Chiar privită în registrul ludic sau scenic, poezia Olgăi Ștefan presupune o participare de care cititorul este /se simte capabil; el poate fi spectatorul unui „teatru interior”, dar nu pasiv, ci activ, intră complet în joc. Însăși autoarea îl invită și îl însoțește, în toate „actele”, până la final:

„mă îmbrac într-un personaj pozitiv și-mi
controlez ieșirile în scenă

I guess i’ll see you at the bitter end”