Gustul fericirii (II)

(continuarea la Gustul fericirii (I) ordinea capitulardă a necesității)


În ciuda a tot și a toate

Lumea de azi pare a fi guvernată de o ordine posacă a necesității. Și totuși, mai presus de necesitatea unei ordini meschine prin închiderea ei, în ciuda a tot și a toate, miraculos, cînd și cînd fericirea se întîmplă cu autoritatea minunii care vestește și instituie spontan o altă ordine. Căci cine trăiește fericirea în miracolul ei este supus la o neașteptată probă inițiatică: vestindu-i o posibilă învestire, hazardul îl desemnează să decidă dacă este sau nu un ales.

Și, dacă va resimți fericirea ca pe o imprevizibilă sărbătoare, ca pe un noroc nesperat, ca pe o revelație ce îl somează să schimbe miza, să intre în slujba minunii și să jure pe ea, apărînd cauza noului imperiu al spiritului, atunci se va dovedi vrednic de fericire și-și va proba astfel omenia. Dacă însă va refuza această șansă doar din obsesia de a nu rata oportunitățile vieții civilizate, nu va rămîne decît un brav cetățean al lumii consumiste, demn să se înfrupte doar din ceea ce îi oferă paradisul penitenciar al unei ordini închise în suficiența ei.


Pe frontul bucuriei

Lucrul esențial pe care îl înțelege cel ce optează pentru această ordine nouă și neașteptată este că în limitele ordinii consumist-cumularde toate eforturile și toate reușitele reunite n-au cum să ducă la fericire și că se impune de urgență deschiderea responsabilă a unui alt front. Unul pe care bucuriile s-au manifestat deja spontan, implicit, singure și neajutorate, lăsate de izbeliște, neasumate conștient. Unul pe care bucuriile s-au opus și pînă atunci ordinii cu veleități imperialiste a necesității.

Ordinea necesității nu este, evident, abandonată, ci retrogradată pe un loc secund. Dacă fericirea rămîne o miză favorită, această ordine rămîne pentru ea una neavenită, iar valorile ei, pe care le-a declarat mereu și fraudulos fericire, vor fi amendate, în timp ce ideile limpezi și oneste despre bucurie și fericire vor fi cultivate impenitent și în ciuda impopularității lor.


Bucuria și fericirea țin de o ordine mai presus de necesitate

Cel ce intră în slujba minunii va asuma cu un fel de generozitate riscantă faptul că fericirea pe care și-o dorește cu fervoare și care este aspirația sa supremă nu se petrece cu necesitate, nu e garantată de nimeni și de nimic, nu e previzibilă, nu poate fi pregătită nici prin proceduri profane, nici prin tehnici oculte. Este doar un fruct miraculos al hazardului, un accident fericit al sorții, un dar niciodată pe deplin meritat. Ea nu se petrece ca urmare și ca efect al unor prestații merituoase sau ingenioase, al vreunor reușite anterioare, al acumulărilor prealabile, al edificării condițiilor necesare.

Toate sforțările și realizările în orizontul vieții materiale și civile sînt în ceea ce o privește doar sublime iluzii și dulci pretexte, bune intenții sterile. Cu sau fără ele, fericirea se va petrece dacă se va petrece în ciuda a tot și a toate, cu o zăbavă sau cu o urgență imprevizibile, abrupt, fără nici o cauză sau motivație inteligibilă, sfidînd doar cu înverșunare ontologia stătută. Cu aceeași coerență și promptitudine ca și logica vementă a norocului.


Fericirea este un mod de a fi al lumii – sărbătoarea

Există în fericire o consimțire mîndră la faptul că ea este o sărbătoare a ființei, că se constituie într-o împlinire definitivă, irevocabilă și indestructibilă a aspirațiilor sufletești. Că este imediată și totală și n-are nevoie de antecedente și urmări pentru a fi ceea ce este. Minune fiind, nu mai poate fi ștearsă cu buretele, nu mai poate fi anulată de alte evenimente nefaste și rămîne ctitorie a unei realități spirituale fără de moarte. Și, deși minunile nu se țin lanț, ele revin totdeauna, oricît ar fi de imprevizibile, ca întîmplări privelegiate, ca sărbători ale sufletului în așteptarea cărora se cuvine să ajunăm senini și fermi pentru ca atunci cînd se ivesc să le putem mărturisi și adeveri ca pe împlinirile noastre neîndoielnice, perpetuînd cu încredere și mărinimie ceea ce, departe de a fi doar desfătarea noastră, este fericirea lumii.

Dacă ordinea necesității este una meschină care tinde să fundeze doar un realism din care fericirea este constant și de drept exclusă, nu este oare mai demn să cultivăm impenitent gustul miracolului? Nu este mai firesc și mai onest ca, în loc de a recunoaște spăsit și neputincios că, din păcate și în mod necesar, lucrurile stau așa, chiar așa, numai așa, cum nu se poate mai rău, dintr-o înverșunată neresemnare, să refuzăm stării de fapt să se erijeze în stare de drept?

Rostindu-ne în gînd, neîmpăcat, ca pe o litanie a insubordonării: ciudat, ciudat, ciudat... vom refuza blocarea ființei în această fundătură întrebîndu-ne: chiar așa? numai așa? nicicum altfel? Mirarea noastră insistent candidă ar poate mlădia înțelesurile, le poate scoate din înțepeneală, făcîndu-le fluente și dinamizînd ființa. Căci a nu consimți că e numai așa, a nu te complace, a nu accepta acel înțeles dat de-a gata, acea închidere a semnificației, toată această înciudare dă o șansă ființei.

Și, în ciuda a tot și a toate, se poate redescoperi imperiul din altă lume al fericirii, acela în care puterea sufletească recunoaște și instituie o nouă și delicată ordine mai presus de necesitate.