Despre devoratorii de eugenii

Ospitalitatea. Liniștea mioritică în fața morții. Mămăliga și sarmalele. Despre acestea și despre încă multe altele am învățat, cuminți, la școală, că fac parte din specificul românesc. Desenam harta cu șablonul și învățam șabloane. Cu mîncarea, e mai ușor de tranșat și de înghițit problema, dar vine o zi în care începi să te îndoiești (chiar s-a născut poet?) dacă acele calități mult trîmbițate sînt, într-adevăr, caracteristici ale poporului. Și te întrebi dacă pot fi ele regăsite într-o minimă măsură care să permită generalizarea, măcar grosolan-aproximativă.
Am încercat să alcătuiesc un alt fel de listă a caracteristicilor românilor, la baza căreia stau observații - nerușinate! - ale unor străini, ale unor prieteni și mai ales (vor spune poate unii la sfîrșit, în timp ce eu voi pufni în rîs) ale unor dușmani ai neamului nostru! Lista nu e nici pe departe definitivă; este mai degrabă un timid început. La care, doritorii vor putea adăuga, spre exemplu, ronțăitul de semințe deasupra lucrărilor de diplomă. Și altele, și altele.

Opritul în ușă
Românul are ciudatul obicei de a se opri în ușă, în special atunci cînd este aglomerație. Ideal este ca în spatele lui să aștepte cît mai mulți oameni, dintre care unii vor încerca, după ce l-au bătut zadarnic pe umăr, să se strecoare pe lîngă el, murdărindu-și hainele de vopsea sau rupîndu-și nasturii. Românul nu va sesiza și se va menține pe poziție, sugîndu-și absent un rest de pîine dintre măsele sau vorbind la celular. Evident, cei care reușesc să treacă se vor opri, cîndva, în altă ușă. Observația îi aparține unui cetățean german, om de afaceri care a investit în România și care și-a făcut, la firma din Timișoara, una dintre cele mai largi porți din oraș. Interesant, se pare că și cîinii de la noi au preluat obiceiul cu opritul, el fiind ușor de observat la maidanezii care așteaptă în pragul magazinelor, cu ochii ațintiți la vitrina cu mezeluri. Ceea ce, în cazul lor, este scuzabil.

“Eugenia” și “Ciocolata cu rom”
Pur românești pot fi considerate și unele alimente banale, pe care noi, în țară, le consumăm cu indiferență. Dar, odată plecați, le vom duce dorul. Un singur exemplu, provenit de la o colegă de liceu stabilită în Canada. La magazinul “Bucharest Delicatessen” din Toronto, români dintr-o zonă destul de largă vin regulat să își facă plinul cu două produse importate de la noi: veșnic tînăra “Eugenia” și micuța, tricolora (albastru-bej-maro) “Ciocolată cu rom”.
Ca să fiu corectă, voi adăuga însă că, tot de aici, românii își cumpără mici, jumări, sărmăluțe cu afumături, salam de Sibiu și Murături Dida¢s Choice! Paranteză: într-un ziar românesc din Canada, un angrosist de mezeluri își face reclamă: “Vine, vine primăvara, Se așterne-n toată țara, Cîrnăciorii-s durdulii, Hai să LE prăjim, copii!”.

Mersul jenat la WC-ul din McDonald¢s
Obicei post-revoluționar. Românul este mare amator de McDonald¢s, mai ales cînd are nevoie la toaletă. Specific românesc este mersul jenat de la ușă direct la WC și apoi direct afară – tot jenat, dar oarecum mai degajat, căci, odată ce ai vezica goală, poți să privești cu mai multă seninătate către fetele care șterg podeaua și, în pauze, îi muștruluiesc din ochi pe cei care confundă toaleta din fast-food cu o budă publică. Totuși, este de remarcat faptul că acest obicei poate fi considerat pozitiv, prin comparație cu ceea ce se întîmpla în perioada dintre desființarea WC-urilor publice și înființarea lanțului de restaurante.

„Merge și-așa…”
O altă caracteristică a românilor a fost remarcată încă din vremea comuniștilor și, în mod bizar, lozinca aceasta circula în paralel cu “Nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă”. Este vorba despre motto-ul care călăuzea românul în tot ceea ce făcea: „Merge și-așa…”. Greu de crezut, l-am auzit prima oară chiar la ora de economie politică, în liceu. Am aflat mai apoi că, după ce a fost dat afară din învățămînt, profesorul a fugit în America. Dragă domnule profesor, pe aici s-au schimbat multe, avem și bune și rele, dar, exact ca pe vremuri, merge și-așa…

“Așa ceva numai în România se putea întîmpla!”
Tot în specific se pot încadra întîmplările acelea în fața cărora exclamăm fiecare, în momente de exasperare: “Așa ceva numai în România se putea întîmpla!”. Aici exemplele sînt nenumărate, ceea ce nu ar trebui decît să ne bucure, fiind o dovadă a bogăției specificului nostru românesc. Totuși, cîteva modeste exemplificări:
-Pe locul tău, pe care prevăzător ți l-ai rezervat la agenția CFR cu o săptămînă în urmă, se ceartă deja alți doi călători, cel puțin la fel de prevăzători ca tine.
-Mașina de spălat aflată în garanție sigur că îți poate fi reparată gratuit; trebuie numai să o duci pe banii tăi la unitatea service aflată la vreo 30 de kilometri distanță, și numai în zilele lucrătoare, și numai între orele cînd ai și tu program de muncă.
-Oricărui investitor străin care are pretenția să se lucreze occidental și în filiala din România, angajații români îi vor scoate vorbe că e nebun, obsedat de punctualitate, curățenie și disciplină, ori, de la caz la caz, că este nazist, homosexual sau pedofil.
-Dacă trebuie să stai la o coadă uriașă la un ghișeu, deasupra căruia nu scrie nimic și nici nu poți ajunge în față să întrebi dacă acesta e rîndul bun, poți să fii sigur că stai degeaba. Totuși, și la rîndul alăturat se aplică aceeași regulă, deci riscul nu este mai mic, dar nici mai mare. Probabil la aceeași concluzie au ajuns și cei care deja stau răbdători la cozi și dau din umeri neștiutori dacă îi întrebi unde ar trebui să te așezi.
-Pentru orice act care se eliberează de la vreo instituție ți se va cere, în schimb, un număr de documente care, conform ultimelor cercetări ale japonezilor, se pare că este egal cu pătratul vîrstei, minus numărul blocului, înmulțit cu numărul fraților, împărțit la vîrsta mamei plus a tatălui, plus data la care se face cererea (ca să existe o variabilă, de azi pe mîine). Plus unu, pentru că întotdeauna mai lipsește ceva.

Desigur, exemplele din această categorie se pot complica, în funcție de observator. În cazul unui vizitator străin, cu pretenții mai mari, putem ajunge în situații ca următoarea, care a condus și ea, de curînd, la exclamația mai sus menționată. Un investitor din Austria își anunță venirea la filiala din România. Referitor la rezervarea camerei la hotelul de lux la care a mai stat, el precizează: “Vă rog, încercați să îmi luați de această dată o cameră în a cărei baie, cînd stai pe WC, să ajungi cu mîna la hîrtia igienică!”. Momentul în care vienezul exclamase pentru sine “Așa ceva numai în România se putea întîmpla!” este ușor de imaginat. A doua zi, însoțit de o menajeră de la hotel, reprezentantul român al firmei avea să se așeze pe unsprezece tronuri, avea să întindă mîna spre suportul de hîrtie de unsprezece ori și avea să exclame, la rîndul său, cu năduf: “Așa ceva numai unui austriac putea să îi treacă prin minte!”.