Elisabeta

Cel mai dureros lucru la bătrânețe este că nimic nu pare să te mai coste timp. Poți face orice, oricând, că nu ai motive plauzibile să te grăbești. La fel ca domnul Constantin Grecu, pe care îl cunoșteam din vedere drept „albiciosul”. Tocmai când mă întrebam care ar putea fi cele mai nostalgice lucruri din viață, pe lângă lumina de toamnă și locul în care odinioară stătea mama, mi-am amintit că ar trebui să mai fie ceva. Mersul domnului Constantin Grecu. Acest bărbat aparent între două vârste, dar mult mai copt, cu chelie pe mijlocul capului, călca pământul cu spășire în fiecare dimineață, de parcă ar fi făcut ceva ce Dumnezeu nu putea ierta. Pe aleea Parcului Central croncănesc câteva ciori înfometate. El nu le hrănește niciodată; doar le privește zburând aproape de pământ. Îl văd deseori la oră fixă cărând o punguță cu câteva felii de salam roșiatic și cea mai ieftină pâine albă. Nu mă observă pășind nervos spre muncă, dar în zilele când sunt rujată, ridică fruntea din pământ și mă privește pierdut. Eu mă uit încă o dată la punguța lui amărâtă și, în mod absurd, mi se face rușine de blana leopard pe care o port. Într-o duminică mă plimbam cu mătușa mea prin parc și mi-a făcut semn discret, șoptind: ,,uite-l pe domnu' Grecu. Să-l saluți și tu". Apropiindu-ne, am simțit la el un iz vag de modestie autoimpusă care mă făcea, din instinct, să cred că e un om cu o poveste de viață interesantă. A salutat-o pițigăiat pe mătușă, făcând o reverență scurtă. Eu am tăcut, fiindcă nu-l cunoșteam. Fără să întreb ceva, mătușa mi-a zis că a fost profesor de franceză la liceu. Nu mai preda, însă trăia din meditații. I s-a dus vorba că e cel mai bun, în ciuda firii sale taciturne. ,,Suntem vecini, știai?", mi-a șoptit ea. Nu mă puteam hotărî dacă ar trebui să-l abordez. Mă pregăteam intens pentru un examen important; aveam nevoie de o certificare B2 ca să plec în Franța, să lucrez într-un hotel. Orașul meu nu-mi mai oferea nimic, nici măcar melancolia dulceagă a unor amintiri din copilărie; aveam o diplomă în Filologie pe care o puteam lipi în cușca papagalului, iar viața era, în general, destul de anostă. Nu puteam călători - trebuia să strâng bani, dar nici nu apucam să strâng, că mă lua vreo răceală puternică și, din nou, cheltuiam tot ce aveam pe medicamente. Sau lumânări parfumate, o cremă de corp din ingrediente naturale și alte mărunțișuri care, de fapt, costau prea mult. Printre altele, planul era să devin mai generoasă cu mine însămi, până la egoism, chiar dacă nu credeam cu adevărat că niște obiecte nefolositoare îmi vor fandosi personalitatea. Pentru că întâlnirile noastre erau ca pe ceas, știam când să ies, să-l văd în parc. Prima dată când am vorbit părea că nu ascultă. Gândul lui plecat departe, bărbia cufundată în guler, m-au făcut să cred că nu ar avea un loc și pentru mine la meditații. L-am rugat de două ori, întrucât aveam serioase probleme de comunicare în limba franceză. ,,V-am spus că vă primesc", ridica el tonul ușor iritat. Dar nu spusese. Atunci mi-am dat seama că ar trebui să fiu mai atentă la tăcerile lui și să le interpretez cum se cuvine. Am aflat că o cunoștea bine pe mătușa mea. Băuseră multe cafele împreună, încă din tinerețe, pe banca din fața blocului. Stabilisem o dată în octombrie și urma să ne vedem la el acasă. * Când am urcat scările, mi-a atras atenția sumedenia de ghivece lipite de peretele profesorului. În partea superioară a ușii atârna o icoană cu Sfântul Nicolae. În rest, scara arăta auster, vopsită în alb. Nimeni nu mai depozita ca pe vremuri diverse decorațiuni la intrare. L-am salutat și mi-a răspuns voios. Încă de la ușă se putea simți liniștea spintecată de ticăitul ceasului; fiecare tic se auzea tare și apăsat. Speram că în camera de studiu nu voi fi distrasă de zgomot. Aerul mirosea a lemn, a haine uscate pe recamier. Interioarele erau vopsite verde pal, iar pe fotoliul din sufragerie stătea întinsă o rochie de dantelă neagră. Profesorul s-a așezat pe fotoliul vecin, iar mie nu-mi rămânea decât să stau la masă. Încercam să reiau discuția despre franceză, dar îmi făcea semn cu palma. ,,Să așteptăm și celelalte eleve." Nu trecuse mult și două școlărițe de maximum șaisprezece ani, îmbrăcate în uniformă, intraseră în cameră, salutându-l cu sfială pe domnul Grecu. M-au privit, dar nu ne-am spus nimic. Și-au pregătit stilourile. Din când în când își aruncau priviri, iar profesorul le măsura atent. ,,Dacă mai zâmbiți când nu există motiv de veselie la ora mea, puteți pleca. Vă dau și banii înapoi. Foutez le camp, cum s-ar spune." Fetele își mușcau buzele și continuau să scrie mai apăsat cele douăzeci de fraze despre ce au făcut în ultima vreme. Eu stăteam lângă profesor. Mă privea cald, cu răbdare când rămâneam pe gânduri înainte de a scrie ceva. Aveam cincizeci de fraze. Când notam ultimele idei, elevele s-au ridicat, să-și pună ghiozdanele în spate. Vorbeau despre cine pe cine așteaptă după ore, să meargă la o petrecere. M-am uitat la ceas, văzând că timpul trecea bizar de repede. Când am dat să mă ridic cu portofelul în mână, domnul Grecu mi-a făcut semn din nou să rămân. În hol, cei trei s-au salutat scurt. Pe scară se auzeau hohote și tropăieli. Cu pași mici s-a întors către mine, mi-a luat caietul din față și a început să citească așezat pe fotoliu. Pixul roșu marca fiecare frază cu finețe. Surâdea. ,,Pas mal du tout. Văd că scrii bine, ești un B2 curat. Dar nu știu cum stai cu vorbirea." Atunci i-am mulțumit și am continuat: ,,tocmai despre asta urma să vă zic. Nu am exercițiu. Mi-aș dori să vorbiți mai mult cu mine, că în scris n-am probleme. De multe ori nu mă exprim natural, vorbesc franceza așa cum o scriu." Dădea din cap de multe ori, cu bărbia în piept. ,,Da, vom conversa ca doi prieteni. Să ai mereu la tine un carnețel în care să treci expresii", îmi spuse zâmbind. Când am vrut să-i înmânez o sută în loc de optzeci de lei, cât era prețul pe oră, fiindcă deja pălăvrăgisem încă jumătate de ceas despre ritmul învățării și ce am de gând să fac în Franța, mi-a cerut doar cincizeci de lei. ,,O cunosc pe mătușa de-o viață… Stai liniștită…" Mă privea cu o anumită mândrie. Mi-a propus un număr de cinci ședințe pe săptămână până plecam, după Crăciun. Plata imediată „nu era obligatorie”. Atunci mi s-a părut cam mult, așa că am preferat două ore. Părea că nu-i convine și când m-am îndreptat spre cuier, a rămas pe hol în tăcere. La a doua ședință, prima dată când am făcut un joc de rol, mi-am pierdut cuvintele. Franceza mea suna stâlcit, uneori graseiat, alteori cu un r grosolan, de rusoaică. Profesorul Constantin Grecu inspira adânc și-mi cerea chiar și de patru ori s-o iau de la capăt, să notez întâi pe foaie cum aș vrea să vorbesc, apoi să citesc. Atunci bătea din palme scurt și ridica tonul: ,,așa ceva n-am văzut! Citești ca una de la capitală, da’ când e să conversăm, te pierzi… Hai, concentrează-te puțin." Cred că îmi făcea bine zguduiala. La scurtă vreme, nu mă mai poticneam atât de mult. M-a rugat să refac traseul de la pragul ușii, până în bucătărie, spunând ce fac în timp real. ,,Je rentre chez moi, j’me déchausse. Je range mes affaires et j'ouvre la fenêtre. J’vais à la cuisine et j’me lave quelques fruits" și tot așa. După o oră de conversație și adnotări, profesorul îmi arăta oala cu supă. Voia să rămân la prânz. Am zis că nu ar strica, deja aveam de mers undeva și salvam timp. I-am mulțumit și părea fericit. Nu m-a lăsat să-l ajut cu pregătirea; fața de masă, perfect albă, brodată cu niște flori roz discrete, tacâmurile de argint, faianța ușor prăfuită și supa clară, aburindă, mă îmbrățișau cu un fel de căldură pe care n-o mai trăisem de mult. Așa credeam că se simte armonia unui bărbat singur, târziu în viață. Înainte de prima lingură de supă, profesorul și-a făcut semnul crucii. În timp ce mâncam, arunca vorbe în franceză. ,,C’est bon? Dis-moi, tu fais comment ta soupe?" Și eu râdeam dând din cap, să înțeleagă că era suficientă lecția care deja se sfârșise. La un moment dat am observat că pe o farfurioară se afla un sfert de țigară pătată cu ruj și lângă, o candelă care fumega intens. Profesorul a privit-o ducând mâna la gură discret, iar eu am dat s-o sting. ,,Nu, nu! N-o atinge sub nicio formă!" Strigase la mine cu disperare. Părea deosebit de iritat, motiv pentru care i-am împărtășit tăcerea. Nu s-a scuzat. Când în sfârșit s-a stins fitilul, domnul Grecu s-a închinat adânc. * În sufragerie era ceva cu care nu mă puteam obișnui. Nu înțelegeam de ce nu arunca florile ofilite din glastră. Cred că rămăseseră acolo ani de zile, că nici musculițele nu mai mișunau. Pe parcursul lecțiilor i-am tot dus buchete de crăițe. O dată pe săptămână mă ofeream să le schimb apa, să le așez frumos pe masa din bucătărie. Doar nu atinge țigara și candela, te rog, îmi spunea cu voce joasă. Vizitele mele deveniseră flexibile. Uneori ajungeam și de trei ori pe săptămână, alteori de patru. Două ședințe vorbeam, în alte două aveam dictare. I-am spus că sunt pasionată de povești și m-a rugat să-i traduc ceea ce scriu. Nu comenta mai deloc; nu știu dacă i-a plăcut. Rânjea reținut și corecta din când în când. Păstram hârtiile pe care le însemna și uneori, în autobuz, când mă întorceam acasă, priveam scrisul lui mic și roșu, întrebându-mă ce va face peste ani, când nu se va mai putea ajuta singur. Ultima dată când m-a invitat la masă, am refuzat cu rușine. Mă grăbeam. A spus în glumă că mă pedepsește, apoi m-a rugat să-l ajut cu o perdea proaspăt spălată. Trebuia montată în bucătărie. Era încă umedă și grea, iar brațele silfide ale domnului Constantin Grecu tremurau când o ridicau. ,,Chiar nu mai vrei să stai?" Mă întreba în timp ce mă încălțam. ,,Am și cafea." Presam buzele teatral a dezamăgire și îi promiteam o altă dată. El rămânea în prag, privind cum cobor, ușor cutremurat parcă de sentimentul specific omului invidios pe viața prea plină a unui tânăr. Au fost câteva zile în care nici nu mai scriam. Doar vorbeam despre mine, despre el. Lucruri pe cât de mărunte, pe atât de intime. Știam că prefera jocurile de rol în care eu eram vânzătoarea, de exemplu, iar el colegul sau clientul. Sau deveneam profesoara și elevul. Ceva curios, totuși, s-a întâmplat într-o zi când mă pregăteam să plec. Am intrat în baia care era destul de micuță și lipsită de intimitate. Mă demachiam. Voiam o figură proaspătă, fiindcă trebuia să ajung la un concert. Doar puțin fard și ruj roșu. După câteva clipe, nu mai puteam ignora privirea strecurată prin pânza lungă, transparentă care trebuia să țină loc de ușă. M-am temut. Bărbatul s-a depărtat instant, scuzându-se, apoi a început să se bâlbâie, propunându-mi un joc în care mă demachiam și spuneam toate etapele în limba franceză. Am tras perdeaua, făcând un pas în prag; îl priveam bizar. Îmi întindeam crema pe obraji. Orice mișcare făcută părea erotică și în același timp ridicolă. ,,J’me démaquille… J’vais mettre de la crème hydratante…" Domnul Constantin Grecu mă privea foarte atent. Țuguia ușor buzele în aer într-un rânjet forțat. Ochii lui aveau sclipiri străine. Dădea din cap și, fără să realizeze, micșora distanța dintre noi. Tapotam buzele de excesul de ruj. ,,Retirez le surplus de rouge à lèvres…" Atunci am râs și i-am mărturisit că mi se părea ciudat ce facem. ,,Nu, continuă", zicea el apăsat. Mi-am presat buzele în treacăt și voilà. Era suficient. Chiar nu-mi doream să cred că omul din fața mea încerca să flirteze. Ar fi stricat una din amintirile mele frumoase. Se vedea că nu-i mulțumit de felul în care m-am smucit către hol, să mă încalț. Când m-am ridicat, s-a apropiat de mine bolborosind: ,,of, ce copil ești..." L-am lăsat să mă îmbrățișeze, dar strânsoarea devenea din ce în ce mai puternică. Parcă mă capturase. Inspira adânc și apăsat. Simțeam cum mâinile lui rigide mi se cățărau pe spatele capului, strângându-mi părul. Era ca și când corpul meu prelua întreaga greutate a profesorului, moment în care m-am retras dezgustată. M-a privit fix în ochi și atunci arăta ca și când se trezise dintr-un vis. I-am spus că nu voi mai veni niciodată dacă nu îmi va explica ce s-a întâmplat. S-a scuzat de zeci de ori, repetându-mi să nu-l fac de rușine în fața mătușii. ,,Nina, te rog să mă ierți. Te rog! Pentru o clipă am crezut că nu ești tu." * Era prima zi din Postul Crăciunului și ningea. Profesorul Constantin Grecu mă primise cu multă bunăvoință, așezat la câțiva pași distanță pe hol. M-am dus hotărâtă să-i propun personal cum aș fi vrut să decurgă ora. Evita să-mi privească ochii în timp ce vorbea. Mă întrebase dacă l-am iertat. Am dat din cap a nesiguranță; nu știam de ce purta cămașa „de duminică” și pantalonii de pijama. Mi-a spus atunci să nu mă așez la masă, ci doar să-l aștept. Căuta un fular. ,,Vreau să mergem undeva", strigase din camera vecină. Pardon? ,,Stai liniștită, vreau doar să-ți arăt ceva… Dacă nu te grăbești." Aveam senzația că nu va mai avea loc nicio lecție de franceză și nu știu dacă îmi părea bine sau rău. Când am ieșit, m-a rugat să-l țin de braț spre stație. Uneori întorcea capul și surâdea copilăros. Autobuzul 201 urma să ajungă repede. Ar trebui să știu unde mergem, i-am spus apăsat. A sugerat că mica noastră călătorie era relevantă pentru lecție. Urma să coborâm la stația Caragea și știam că acolo e un cimitir. Bănuiam că mergem la mormântul vreunui scriitor cu origini franceze și voia să citim ceva din opera lui. Cimitirul era deluros, cu multe alei întretăiate, înguste. Când credeam că ne-am rătăcit, deodată l-am auzit zicând A! - și în fața noastră se deschidea un mormânt superb, cu o piatră funerară masivă, de culoarea jadului, în care era sculptată o femeie. Profesorul zâmbea către mine, apoi către piatră. La picioarele ei stăteau însemnate câteva versuri cu litere mici și inițialele E.G. Poate era maică-sa, ori soția, mi-am zis. Atunci a îmbrățișat piatra cum m-a îmbrățișat pe mine, zicând: ,,am vrut să ți-o arăt pentru că îți seamănă. De la mine a învățat tot…" Am mângâiat piatra în tăcere. Când am vrut să vorbesc, m-a întrerupt. ,,Pe patul de spital a fumat o țigară… Prima din viața ei. Că poftea mereu când mă vedea că fumez și nu o lăsam. A murit apoi… Pur și simplu." M-am apropiat atunci de el, strângându-i brațul în timp ce priveam sculptura. Profesorul făcea pauze mari între cuvinte. ,,Știu c-a fost o iarnă grea atunci… Mereu ne certam, Nina dragă… Pentru că i se făcea milă de câinii străzii - ce-i drept, unii foarte frumoși - și pe toți îi aducea în casă. Pe toți! Să mă ierte Dumnezeu, bine că nu rămâneau mult… Numaidecât mureau. Dar așa se întâmpla cu fiecare câine ales de ea… Îl îngrijea ce-l îngrijea, apoi murea... Și Elisabeta mea plângea zile întregi după fiecare câine. N-o mai înțelegeam." Profesorul Constantin Grecu dădea mereu la o parte zăpada așternută pe cruce. Se uita iar la buzele mele, apoi la ea și zâmbea. Orice aș fi spus, ar fi fost prea banal sau, dimpotrivă, siropos. Dar eram tristă. În ziua respectivă mi-a propus să facem lecția acolo, la mormântul soției. ,,Să nu te superi, te rog. Dacă e incomod, putem pleca. Doar că azi îmi voi lua liber." Vorbea rar, șoptit, cu o cadență specială. Mă uitam la mâinile lui înfrigurate cum încercau să aprindă lumânarea și revedeam în minte micile punguțe de plastic în care ducea acasă ba câte o pâine, ba câteva feliuțe de salam. În fiecare dimineață. În poza de pe cruce, verdele intens al rochiei făcea zâmbetul Elisabetei să pară mai gălbui. Mai viu.