poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 431 .



Omul care a mâncat tot timpul
proză [ ]

Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cosmacpan ]

2019-02-15  |     | 



E suficient să crezi pentru ca totul să se întâmple. Așa îmi spuneau toți de când m-am născut. Și eu știam că cred dar nu înțelegeam de ce nu se întâmplă nimic. Şi am crescut fără prea multă bătaie de cap, ca tot omul normal. Numai că nu toți oamenii sunt normali. Unii cred chiar dacă nu văd, alții chiar dacă văd nu cred și mai sunt și cei ca mine, oropsiții, care nici nu mai știu ce e de capul lor. Și după cum vă spuneam am crescut. Cu armata în cap să fiu și eu bărbat. Cu facultate să fiu și eu învățat. Și cu familie să fiu și eu însurat în rândul lumii. Deci nimic spectaculos. Până în ziua când venind îngândurat de la serviciu am căzut în fotoliu pentru un moment de reculegere (până se încălzea mâncarea adică). Și în reveria mea am văzut cerurile deschizându-se (dar nu vedeam nimic altceva decât cerul) și am auzit vocea Lui:
- Ce faci măi copile?
- Bine Doamne. Îmi trag sufletul.
- Aoleu.. da ce s-a întâmplat? Unde l-ai pierdut?
- Nu l-am pierdut Doamne. Doar aștept să se încălzească mâncarea.
- Și Eva ta?
- Păi cu treabă.
- Mda. Și ia zii... crezi?
- Cred Doamne. Dar dă-mi și mie un semn...
Și nici n-am terminat bine ce aveam de spus că a și apărut în fața mea un buton mare și roșu cu străluciri intermitente ca de girofar. Apasă! Și am apăsat. Am simțit că mă pierd, da cum să vă spun, mă pierdusem așa cum nimeni nu s-a mai pierdut. Respiram fără să respir, auzeam fără să aud, vedeam fără să văd, pășeam fără să calc... mă rog ca atunci când mergi printr-o ceață groasă sau când calci prin nori și te simți pierdut. Ochii lăptoși, urechile pline de vată și picioarele moi ca elasticul. Cam așa ceva. Și iată minunea minunilor. Eram în mijlocul universului, ce mai, eram buricul lumii, cel care dădeam culoare și întindere spațiului. Și tot timpul se strânsese în jurul meu ca o uriașă sferă de nimic. Jur împrejur era toată istoria trecută, prezența și viitoare, încât mă lua cu amețeală numai când priveam. Lenin stătea de vorbă cu Trump. Hitler juca bâză cu Stalin și Churchill și se prăpădeau de râs, mamuții se hârjoneau cu dinozaurii cei fioroși, Cezar trăgea la rândea alături de Noe și Brutus, Nero se juca cu chibriturile sub privirile lui Andersen, Ceaușescu tăia brazdă nouă de Anul Nou alături de Iliescu iar Năstase se juca cu ouăle colorate puse de iepurașul Dănila, ce mai carnaval în toată regula. Să vezi o procariotȃ și o protozoară dându-i lecții de descifrare a adeneului unui zeu al genetici mai treacă meargă dar să vezi ditamai galaxiile ciocnindu-se de săreau scântei în toate părțile mai rar. Bolnavul închipuit se doftoricea la medicul fără diplomă, farmaciile dădeau vitamină D moca la toți moftangii, Mazărea ajunsese sub salteaua prințesei să-i încerce temeinicia alteței, copii strigau pe toate străzile că Bugetul e gol de te apuca tot râsu-plansu când îl vedeai, Göring își ascundea tablourile prin pereți și lingourile prin cavouri ca să nu se prindă oamenii lui Gengis Han unde sunt, Baiazid descăleca și îi pupa ciubota lui Creangă, iar Pașa Hasan își cerea ieretare de la Lichenz pe Champeleu. O adevărată adunătură pestriță, plină
de ifose și cormorani bălțați care mai de care mai plumbos și mai dǎncilos de te apuca firea de cap. Dar deh, așa e când timpul nu mai are cum să se pună în ordine și stă cu toate momentele pe masă. Parcă încep să-L înțeleg și pe Blândul Păstor cât de greu îi este să mai țină barca pe valuri la timp de furtună. Dar din tot ce am văzut mi-a rămas ca un plasture pe rană imaginea celor o mie de cocori. Și ei zburau tată, nu se încurcau. Pe unde treceau prăpăd de curățenie lăsau. Mai ceva ca potopul care a ras tot răul și prostia omenească. Și mai ceva ca focul sfânt care a pustiit Sodoma și Gomora. Lasă că nici la Govora nu e mai bine şi nici la Herculane. Se umflă șinele de cale ferată de atâta plâns că nici Marea Sarmatică nu mai poate duce atâta aflux gastric. La un moment dat am simțit un gol imens și culmea, Einstein ședea pe margine ca Bacalbașa căzut în fața Parlamentului și număra să vadă cât mai este până apare gaura neagră. Lăsase lumina să-și facă de cap cu girofarul aprins de nu mai puteau să se ferească cometele din calea ei și cădeau care pe unde, godină nu alta. Dar foamea e foame și atunci n-am mai răbdat și-am zis:
- Doamne, mi-e foame!
- Ia și mâncă măi copile!
Am întins mâna și am luat o supernovă. Era puțin trecută dar la gust era bună. Am apucat apoi toată Pangeea și am rupt-o-n plăci tectonice ca să nu mă înec. Era mai uscată ca o scovergă dar calul de dar nu se caută la dinți așa că l-am mâncat și pe el, pe strămoșul tuturor cailor de-a rămas Noe cu minus la inventar si Han Tǎtar fara oaste. Apoi am luat o balenă de poftă, conform dictonului “nici o masă fără peşte” numai că toți peștii din marile orașe au prins să mă reclame că-i decimez și rămân fetele nebătute şi cu bani mulţi. Dar cum Pantagruel era mic copuil pe lângă mine, am continuat să mănânc cam tot ce îmi cădea la mână. Pe Midas m-am ferit să-l ating să nu mi se aurească mâinile și dinții așa că l-am înfășurat într-o foaie de salată și l-am înghițit pe nemestecate. Pe Gog și Magog i-am lăsat la urmă că erau prinși într-o discuție cu bătrânul Scrooge și am zis că am timp destul. Până la urmă în bula mea nu mai rămăsese nimic de mâncat și oarecum satisfăcut, am scos dintre dinți un mic sistem solar și l-am aruncat cât colo. Și ce să vezi, era tocmai soarele noastru cu planetele lui cu tot așa că am scăpat nemâncat de foamea ancestrală ce mă stăpânea.
- Doamne, greu a fost dar am izbândit. Mi-am potolit cât de cât foamea.
- Și? Cum ți s-a părut?
- Monoton și plictisitor.
- Ei, mă înțelegi acum și pe mine?
- Da Doamne. Iartă-mi necredincioșia. Și acum ce fac?
- Te duci iar în lumea ta.
- Păi a mai rămas ceva? N-am mâncat eu tot?
- Ceva tot a mai rǎmas, pământul și soarele ăla. Deci ai unde te duce.
- Multumescu-ți ție Doamne.
- Să-ți fie de bine și de învățare de minte.
- Adică să nu mai cer nimic?
- Nu, dar să ceri cu măsură.
Am sărut din fotoliu. Trelefonul suna ca bezmeticul, din bucătărie venea miros de ars și cineva bătea disperat la ușă.
Am deschis ușa, erau vecinii strânși ciopor de teamă să nu ia foc blocul. I-am liniștit și am intrat în bucătărie de am închis focul la mâncare. Am deschis fereastra și am aruncat oalele pe geam cu fumurile lor cu tot. Am răspuns la telefon și am spus că totul e ok. Am deschis frigiderul, mi-am făcut un sendviș și am început să mestec agale. Cel puțin așa recomandă medicul, să mâncăm încet până când bolul alimentar se face ca o pastă pentru a fi mai ușor de digerat. Când a venit nevastă-mea acasă, și-a pus mâinile în cap. Oalele care arseseră erau ultimele cumpărate așa că de sfântul Valentin musai să cumpăr oale noi ca s-o împac. Ce ți-e și cu timpul ăsta. Trece de nu se vede.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!