poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1901 .



Trandafiri bucureșteni pe lângă maci dobrogeni
proză [ ]
Sălbăticiile țării și plictiselile citadine (1)
Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-05-25  |     | 



Stăteam în autobuzele 90, 135, 335, 330, 311, 634 pe câte un scaun fierbinte, de pe care jegul sărea de-a dreptul în ochi, nefiind curățat cu lunile. Mă toropea soarele în acest sfârșit de luna mai. Autobuzul făcea atâtea staționări, din cauza ambuteiajelor, că de-ndată am început să mă întreb cum au bucureștenii atâta răbdare, ori dacă reușesc să vadă și dincolo de mizeria specifică mijloacelor în comun, sau de toată mass media, partea plină a paharului, nu drojdia de la fundul cupei. Mizeria umană e mai groasă decât cea a mediului. Mă așteptasem la cu totul altceva când m-am hotărât acum un an să lucrez în orașul acesta. Bucureștiul pe care-l știam mai mult din exterior, mai mult din în trecere și din cărți, Bucureștiul seducător câteodată, partea coagulantă a României moderne, nu-i de regăsit astăzi, fiindcă nu mai sunt oamenii gospodari precum acel boier Brâncoveanu care nu se lăsa pus domn decât peste casa lui, iar apoi clădea monumentalul palat al Mogoșoaiei. Bucureștiul mi-apare uneori precum o mică varză de Bruxelles, rătăcită printre legumele congelate, într-o pungă de un kilogram. Nu simți mai nimic din ea, când încape doar pe-o măsea.
Dar am uitat să mă prezint. Mă cheamă Bucur Florian Arnăuțeanu, sunt zidar și sudor, veleitar în ale literaturii. Am terminat Liceul Șantierul Naval „Anghel Saligny” din Tulcea. În acest moment lucrez în construcții. Mai am un an și termin facultatea de arhitectură. Iubită-mea, Vivian , pe care am lăsat-o acasă, la socrii din Galați, pictează cu predilecție peisaje și natură moartă. N-am venit cu ea pentru că plânge după priveliștea Bărăganului, Insulei Mari a Brăilei. Poate că nu i-ar fi stricat atmosfera aceasta. Cât de mult i-ar prinde bine câteva săptămâni în Capitală, și-așa n-a mai găsit de serviciu!
Ostenitor, însă frumos e să alergi în zilele de intens lucru dintr-o parte în cealaltă a Bucureștiului. Cum solicitările vin câtoadată gârlă, eu trebuie să fiu mereu pe-un picior de plecare dintr-un cartier într-altul. Ba în Popești-Leordeni, ba în Crângași, ba în Chitila. Acum în Rahova, peste o oră pe Griviței și de-acolo în 1 Mai. Sunt la o companie străină, austriacă, de drumuri și poduri. Îmi spune nevastă-mea Vivian la mobil:
- Bucure, mai intră și tu într-un bar, stai și odihnește-te, discută în voie cu prietenii, colegii, ce te spetești lucrând atâta pentru șefi?
- Ia răspunde-mi, te rog, Vivian – îi răspund eu: merită să trăiești pentru a bea, sau să bei pentru a trăi?
- Păi merită să bei pentru a trăi.
- Atunci nu mă mai îndemna să beau în plus, deoarece nu vreau să trăiesc în minus! Măcar dacă s-ar bea bărbătește astăzi, ca pe timpuri. Þi-ai găsit: secărică aș bea dacă ar fi, că vinurile și berile astea din comerț sunt sub orice critică. La necaz, românul bea de stinge, vin pompierii, pun jetul pe el, dar nu reușesc cu nici un chip să-l scoată din birt, decât înecat în propriul său damf, bine că nu și-n propria vomă, asfixiat… Înainte mai se spunea despre terapii de șoc, prin 1992-1993. Ei, dar acum cred c-a sucombat pacientul, Cetățeanul turmentat pe plan național!

Trandafirii de la Piața Muncii înfloriseră atât de brusc și se înghesuiau unii în alții, de parcă voiau să pună umărul la scoaterea țării din întunericul subteran generat la modul piramidal, de sus până la bază. Unii trandafiri sunt albi, alții galbeni, dar ce să zic de cei roșii… Iar când am trecut prin fața Pieții Presei Libere m-a izbit imediat mirosul unor trandafiri larg desfăcuți de diferite soiuri – pentru că aici au fost puși cu mult înainte. Chiar eu văzusem acum o lună pe cei de la spații verzi când au adus butucii și i-au pus la gura de metrou de la Piața Muncii, așa că se explică întârzierea înfloririi acestora, la sfârșit de mai. Nu credeam că o să înflorească atât de perfect încolonați. Fiecare interminabilă coloană să aibă numai câte o culoare!
Lui Vivian îi place la nebunie să asculte muzică, pe Romantic, să cutreiere împrejurimile Galațiului, să treacă Dunărea cu bacul, înspre Garvăn-Dinogeția, să vadă satele dobrogene. Ajunge câteodată și-n deltă, cu pasagerul, se cazează pe la Partizani, Maliuc, Sfântu Gheorghe, Periprava, Crișan, Caraorman, Mila 23. Îmi trimite și pe mail poze și filmulețe. Aparatul său Pentax, dotat cu o cameră digitală optio 50, de 50 megapixeli, o ajută să surprindă niște imagini în mișcare ori statice de-o claritate aproape picturală, iar la filmat caută să surprindă foarte puțin din ce-i în jur, un cadru foarte limitat, dar timp de minute întregi. Alteori, mergând în lotcă ori în barca pescarilor cu motor urmărește zborul egretelor, cormoranilor, scufundacilor, lebedelor, stârcilor și pelicanilor. O supără gângăniile și nu poate picta direct pe șevalet, în natură. O șicanez câteodată:
- Vivian, unei peisagiste ca tine i s-ar potrivi pictatul în mijocul naturii…
- De ce Bucure? Mă întreabă soția nedumerită.
- Pentru că vântul așază altfel tonurile de culori. Iată, norii la apus pot fi ori alungiți, bidimensionali, ori bucălați precum obrajii unui copilaș, ca într-un adevărat film 3D de scurt metraj. Nu-i așa, Vivian?
- Ba da. Știi, Floriane, când am fost în Grecia, ultima imagine a serii plecării, pe care ai și prins-o în aparat, a fost cea a soarelui balcanic, apunând sobru după un nor coborât din Olimp. Era așa bucălat, ca o binecuvântare pentru petrecerea luni noastre de miere, acasă, prin Munții Harghitei și Ceahlău.
- Ce flori îți plac acum, Vivian?
- Macii de lângă mănăstirea Saon ! Îi știi, nu ?
- Da. Macii din apropierea Teliței și Niculițelului. Parcă sunt desprinși dintr-o poveste tragică.
- Exact, iubitule. Despre ei vreau să-ți spun acum. Pe lângă drumul ce o ia pe la poalele dealurilor de sub fluviu, se ivesc pânze vegetale lungi, neîntrerupte de maci. Grâul se coace alături de curajoșii maci, pe care nu-i interesează vremea secerișului. S-ar putea ca ei să fi apărut de mult aici, de când sciții își alegeau femei trace ori dace, de la nordul fluviului. Am întrebat pe unele măicuțe mai în vârstă de la Saon și mi-au spus că mulți moldoveni din Bugeac ori mai de sus au trecut Dunărea secole de-a rândul și au locuit pe-aici, prin cel mai nordic pământ turcesc unde erau plănuite războaie. Se zicea: Dobrogea are pământ bun, că mieii de-aici au cel mai ales gust, semănând mult cu cel din Basarabia. Stepa rusească se întindea de fapt până la Prut, iar spre sud până la Balcic și Turtucaia.
- Ia spune-mi, iubito! Þi-ai făcut vreodată ori ai cumpărat de pe undeva buchete de maci?
- Nu. Se scutură imediat.
- Și dacă te învăț tehnica strângerii în buchet a macilor, îmi dăruiești, Vivian, corpul tău, la căderea serii, pe muntele Consul de lângă Horia?
- Fie!
- Ei, află că florăresele din București, care se cunosc între ele tot atâta de bine cum știu și toate numele ori secretele florilor cu sclipici ori proaspete, mi-au arătat tehnica de legare a macilor în mici buchete.
- Dar ce, le-ai adus maci proaspeți, cu cozile lungi, abia rupți?
- Sigur, am găsit unii faini, pe după un gard viu, i-am cules, pentru că oricum ieșiseră din întâmplare pe lângă șinele de cale ferată de la gara Obor.
- Te-ai dus tu, Bucure drag, numai pentru-atâta lucru pe-acolo, în cea mai jalnică și primejdioasă gară a României?
- M-am plimbat și eu să văd salcâmii și macii înfloriți. Vatra Luminoasă mirosea atât de frumos de la salcâmi! Am traversat șoseaua Iancului, iar la o barieră primii mesageri ai tăi, Vivian, care mi-au ieșit în cale au fost macii.
- Haide, nu mă mai fierbe atâta. Spune-mi, rogu-te, cum să adun în buchet macii, preferații mei!
- Se pun pe margini câteva frunze verzi de la bujor, să zicem, ori de la unii arbuști. Macii sălbatici ori cei de grădină se pun la mijloc îmbobociți. Dacă ar fi prinși desfăcuți, li s-ar albi și li s-ar usca marginile. N-ar mai da bine la impresia artistică, atunci când vine bucureșteanul să ceară florăresei ceva frumos de câmp pentru domnișoara sau doamna inimii lui.
- Așa deci, macii se strâng și se fac buchet îmbobociți!...
- Da, pentru că, fiind strânși cu ușa, adică stând înconjurați într-un cerc de frunze de la vreo altă plantă, sau chiar între alte flori de câmp parfumate, cum sunt acele steluțe cu potire lila miniaturale, acești maci se vor deschide treptat, în pahar, acasă.
- Mulțumesc, iubitule, nu degeaba te cheamă Florian! Chiar acum stau într-un lan cu maci. Nu mai culeg în viața mea vreun mac înflorit. Ci numai când va fi gata să-i plesnească floarea. Ori boboc mare. Așa, ca ăsta. Iată, sunt aici și niște flori albastre precum cerneala, cu petalele parcă zimțate. O să-nconjoare bobocii aceștia de maci. Uite și niște tulpini cu frunze superbe de bujori sălbatici, cu margini puțin galbene. Pe acestea le așez la exterior.
- Vivian, scumpete, îți aduci aminte ce-am văzut pe la bariera dinspre Fetești a podului de la Cernavodă?
- A, te referi la grupul acela de nomazi, cu doi copii-n brațe, care coborâseră din tren și se îndreptau chiar înspre bariera autostrăzii unde se plătește taxa de pod?
- Da, aveau culori atât de vii. Poți să faci niște picturi excelente. Mai ții minte pozele pe care le-am făcut, chiar când pășeau peste parapeți?
- Bucure, Bucure, ce ochi exersat mai ai! Una dintre nomade a ridicat copilul atât de sus, încât acesta era să cadă pe spate, chiar când treceau pe autostrada Soarelui.
- Da. Rămăsese cu ochii în soare... Iar cealaltă era să-și rupă una dintre fuste, cea deasupra, de-o culoare foarte reflectorizantă. Să știi că le-a prins poliția și le-a luat copiii. I-au dat pe cei doi micuți în grija Protecției Copilului. Ghici, Vivian, cine le-a dat materialul pe baza căruia grupul a fost identificat.
- Să nu-mi spui că tu. N-ai face tu o astfel de chestie... Ești prea bun.
- Ba da. Pentru mine viața copilului e mai presus de “libertatea” unor nemernice de mame. Auzi, să-și ia cu ele odraslele și să treacă pe la șoferi, la margine de Bărăgan și de civilizație! Și de-abia au fost închise, c-am văzut iarăși, la intersecția străzilor Mihai Bravu și Vatra Luminoasă o puștoaică încă nemajoră cred, urmașă a nomazilor, având o geacă albă, fustă ușoară, trecând pe la intersecție printre mașini, cerșind, c-un copil de un an în brațe. Și acest băiat era cu mâinile, picioarele, capul gol, să facă insolație, acum la sfârșitul lunii mai, pe o temperatură de peste treizeci de grade la soare! Iar unii șoferi îi întindeau imediat prematurei mame bani. Îi vămuia pe cât mai mulți. Ce proști românii ăștia – își zicea ea. Îi păcălesc pe toți, unul poate o să-mi zică să urc și o să mă ducă la restaurant, o să-i cumpere haine la copil. Iar când dădeau mașinile să pornească, ea stătea la margine, poposind mult la câte un geam de jeep ori limuzină, așteptând ca vreun șofer mai simandicos să se-ndure. Nu-mi dau seama, dar cred că zâmbea, așa, degeaba, cu subînțeles.
- Floriane, scumpule, trimite-mi te rog și mie pe mail fotografiile acelea făcute pe la podul din Cernavodă, la vama auto. Da, nomada aceea ar fi trebuit reclamată. Păcat că n-ai și tu aparatul fot la București. O să le măresc pe-acelea cu Zum, cu lupa. Chiar că aș putea să devin celebră prin tablouri în care să apară astfel de fovisme.
- Așa te vreau, iubito!
- Te pup. Hai că mai vorbim. Acum alerg la hotelul Egreta, ca să pun repede într-un pahar de plastic buchetul acesta de maci și albăstrele, pe care m-ai învățat să-l fac.
- A ! Era să uit. Să știi că am văzut într-o dimineață, la sfârșitul lui aprilie, o altă echipă a cultivatorilor de flori, tot pe șoseaua Mihai Bravu. Puseseră muzică. Se distrau și șoferii din două mașini, una fiind de udat florile, iar alta a lor. Aduseseră răsadurile de petunii și panseluțe în niște ambalaje speciale. Femeile și fetele cântau, dar le mergea mâna! Vivian, le-am cerut într-o formă, petunii roșii cu alb. Să știi că sunt minunate. Þi le aduc în weekend, acasă. Să le așezi pe balcon, ca să asculte Dunărea. Și să miroasă până în cameră, pe când o să ne strângem în brațe, iubito, de-o să pârâie recamierul ăla uzat!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!