poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1611 .



Fortul și ultimul front montan – la Cabana Luminată
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
La vulturii… codalbi și la condorii... candorii (scenetă drakonisch Theater)
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-07-09  |     | 



Mă aflu într-o localitate-stațiune, ca într-o bază militară sau centru de cercetări antropologice. Cazarea noastră va fi destul de îndelungată, de parcă am fi sechestrați de condori ori de codalbi. Brațele orizontale ale arborilor sequoia californieni, cedrilor din Liban, eucalipților australi – sau noii hibrizi, oricum mai falnici decât aceștia – își clatină plăcut fântânile cu ozon, pe care am ocazia de-a le contempla, nesătul cu nările și privirea. Ca redute în fața Amazonului, ca metereze naturale de forturi ale Colorado-lui, sau ale marilor fluvii din Siberia Centrală și Orientală, pădurile se întind și cuceresc spațiul vegetal, precum barierele coraligene din Oceania, precum un filtru alpin ce-a absorbit de tot fostele poluări mondiale, dând înapoi pătura de ozon care nu-i mai ajungea lumii. Polul Nord a atins Siberia, ne aflăm în anno Domini 2075, dar tot tineri suntem… Tu n-ai încă un secol, eu l-am depășit, pentru că vine Crăciunul, vine Pa-Rusia, Adio Europa!... Servus S:UA!...Ua!, oa!, oa! Șșșșt! Ora 24 spre 25, 0 = 00, neconfigurată de ceasurile electronice ale metropelor autodistruse.
Mă uit la mine prin ochii tăi calzi, Greta, ca prin marea oglindă a minții treze. Îți place să mă știi pe numele fictiv al altui Narcis: am părul vâlvoi, mă numești Gullit, pentru că îmi faci buclele cu degetele. Dar la ce-mi folosește look-ul acesta de sălbatic etern? Ai ochii albaștri-verzi-galbeni, gura exact ca zmeura. Te porți și-acum foarte kool, nemachiată, nefardată. Te văd îmbrăcată c-un sarafan de vară mulat pe umeri, piept, mijloc, bazin, coapse, pe care nu-l mai pot scoate de pe tine niciodată, pentru că-i deja în mine alb cu dungi bleu, lung, precum întregul tău corp de 1,69 m, fiindcă are și glugă. Corpul tău a devenit și mai înalt datorită frunții tale de prințesă habsburgică ori scandinavă, datorită medierii aritmetice cu cei 176-177 de centimetri ai mei. Avem amândoi aproape 1,73. Din păcate, clădirea unde am ajuns aduce a spital sau a sală imensă pentru încercat rezistența cosmonauților onirici. Nu știu de ce fastul lipsește cu desăvârșire în orice interior de-aici; nu-s prea multe mobile ca să nu ne lovim de ele în deplasări, ci doar o aglomerație dormitândă și o atmosferă grea, de fierbere cerebrală în marea creație onirică. Somnul îi face pe toți de-aici aproape morți. Au băut ceva soporific? Dacă n-aud ei nici forările cu picamerul, târârea unor seife-dulapuri uriașe pe deasupra, la ultimul etaj al acestei baze experimentale ori militare!... Însă mâinile celor adormiți lucrează pe tastatura laptopurilor, inconștient, cu mici pauze de sistematizare a rapoartelor date marilor condori despre proaspetele vise. Poate că și noi facem același lucru, mai știi?! Poate nu vorbim, poate nu privim, poate ne îmbrățișăm cu ochii închiși, într-o metafizică a eliberării carnalului prin supapele creierului îndrăgostit. Cine știe, poate că toți codalbii, condorii, zăganii dispăruți, care ne-au salvat și ne-au dus aici, pregătesc un nou cuib etajat pentru viitoarea tranșă de sinistrați ai Terrei. Ei sunt atât de mari și musculoși, dar de-o discreție și agerime infinite! Au o eleganță și o alură tragicomică, de parcă ar fi într-un carnaval din Veneția. Ciocurile imense, penele-mantii, ghiarele continuând picioarele, solzate precum niște cizme ramificate… de iguane. Se vorbise despre descoperirea ornitorincului ca verigă între pești, păsări și mamifere. Ce darwinism, iată puterea divină de-a metamorfoza prin simple gânduri condiția umană. Incubatorul acestei cabane o să ne transforme și pe noi doi, Gullit și Greta în doi codalbi sau condori, într-un Hänsel și Gretel, uitați pe veșnicie de părinți pe coclauri. Gazdele noastre, acești vulturi umanoizi, au înălțimi de peste 2,47, cât măsura în 2010 un tânăr ucrainian. Noi, civilii, bătrâni, maturi, copii cu IQ foarte ridicat (față de cum era prin 2010), avem impresia că trăim normal. Îmbrăcați după voie, ba simplu, ba excentric, discutăm seara pe terasa Cabanei Luminate, în fața unui parc prelungit c-o prăpastie. Nu sunt ferestre, ci guri de caverne-cuiburi. La vulturi = La Cabana luminată. Ultimul refugiu și pentru foștii Doni Juani și Messaline trecuți prin multe, reale și sincere pocăiri, este acest basorelief umano-mamifero-ornito-reptilian. Într-o cabană luminată ne vedem și din afara noastră, prin ușile dotate cu ecrane plasmatice, reflectând istoria spre infinitul mare și mic. Se lansează de deasupra, precum niște scutere aerodinamice, codalbii frumoși în rotocoale, condorițe superbe, ce râd planând în flamenco aerian, trecând fulgerător și prin dreptul nostru, cu într-un film de artă sau recital din Eminescu, ori înregistrând în imensul lor studio cântecul rock-pop-simfonic, fără nici un sintetizator electronic, din oasele pneumatice și pielea îmbrăcată de văzduh.
Condițiile proaste apar însă când gândim să ne culcăm împreună! Camere cu peste șase paturi… E interzisă vizita altor vecini. De aceea nu vrem somn și basta!… Sau poate dormim și noi, însă nu stăm locului, de levităm peste tot, unde vrem.
Nu te abții să stăm la discuții aproape toată noaptea-n hol, la o masă cu scaune împletite din bambus. Bine că sunt camere mixte. Sau nu-i bine, pentru că nu mai există, cel puțin pe culmile acestei civilizații vreun apetit sexual, ci doar o poftă intelectuală, de-a ne sorbi etern, vorbind sau iubindu-ne cu gurile sufletelor. Muntele unde suntem izolați (și eliberați totodată) reprezintă alt nivel, unul infratextual al vieții de dinainte. Viața a fost un pretext, un antrenament al teriștilor pe șase luni. Cât de aprig fusesem concentrați de crize artificiale, precum niște javre comunitare!... Guvernanții anunțaseră printr-un stat sud-estic din Europa, în primăvara anului 2009 că vor să schimbe legislația și să facă experiențe pe cetățenii cu mari dizabilități... de adaptare la BINE. Nu s-a oficializat această gogoriță, însă experimentul secret a început de-atunci, mai precis din toamnă, când s-a văzut clar că guvernul minoritar, marionetă al Partidului Pedalelor Strâmbate voia să transforme neamul, considerat de ei scelerat, într-o colonie de cobai umani.

- Greta mea iubită pe veci, îți aduci aminte, cam atunci, după încă șase luni de la începerea suferinței generalizate de guvernită, ne-am cunoscut și noi, la Piața Victoriei, în mijlocul celei mai mari manifestații de protest a sindicatelor din acel stat mândru, repede și prostește prăpădit…
- Da, Gullitul meu cel drăguț! Da, Iubi_Ruud! Þi-au crescut deja pene moi, cu mulți cârlionți ca la porumbeii moțați. Uite, ai deja la spate codițe precum rățoii sălbatici, însă nu mă poate forța nimeni să uit prin programare felul în care ne privisem atunci, pe la jumătatea lunii mai 2010, când cobărâseși aproape de vila urlo-parlamentarului Bequaly, acoperită nu doar pe frontonul acoperișului cu foițe de aur, în grotescul stil arhitectonic kitch romanic-gotic, ci strălucitoare prin foițe ascuns expectorate și-n haznalele sale, pline cu galbenă fiere. Roman negru, ce mai! Dacă mai visai și ce face înăuntru oierul... la masa sa cu ciolanul... Te miraseși mai apoi, la plecarea de după miting, că acel Christ răstignit pe-un copac de la poartă nu-l transformă în rege Midas al fotbalului, cât l-o fi sabotat el și alții-n liga Miticilor de la San Mircești. Să se bucure numai de lingouri, băgate și-n cămări, congelator, frigider… Să bea în loc de cafea cu lapte, lingouri topite cu lacrimi și noduri în gât… Tu, Gullitule, aveai un steag bleu, cu înscris roșu, de parcă participai venind de pe litoral la ultima cruciadă a omenirii. Această cruciadă a nedreptățirii ar fi trebuit să înceapă aproape de-un palat, unde piticul atomic, prim-ministrul botezat de-al său cal breaz Oltean, juca șotron și camai-camai după-amiaza. Semăna c-un papagal aproape chel, pentru că se lua după nazurile altui papagal chel de tot, ce-avusese un lung moț și se credea după raderea lui și mai abitir moț, un tribun Iancu Mare redivivus. Iancu cel Mic, acest moț pur sânge, premierul dezisei sale candori, nu era vinovat, săracul de el, decât de fariseismul cinstei sale, pe care o voia îndelung afișată. În contact direct cu Șeful serviciilor secrete, cu Profesorul său spânatic aproape de tot, își pierdea orice urmă de onoare, de prestanță credibilă.
- Se „decredibiliza” continuu, iubito! Toți ăștia suspuși, acoliții viitorului Rumeinischen Kommunistischen Partei, nu știau să mai folosească verbul normal, „a (se) discredita”, ci inventaseră unul nou, cum o auzisem și pe ex-juvenila premieră constănțeană Anuk Boagia, dar și pe Lucreția Borgia, bolgia aia a noua din Styxul lor, marea blondă și nedamnata Hudrea. Le suna lor BINE, de parcă le căzuse cu tronc, numai acest calcul lingvistic eronat și snob, debila inovație lexicală , după engleză ori anglo-americană, „a decredibiliza”. Verbul reacționării lor critica externă și internă fusese dotat de ei cu sensul figurat-codat al „decretelor” prezidențiale. Venite așa, la discreție, din cezariana căluților de mare, pe care le-o făcea șeful spânatic printre valuri. Decretele deveneau litere de fărădelegi, legiuiri luate fără consultarea opoziției; îi discredita imediat în ochii mulțimii pe toți acești dictatori oligarhi, de parcă ar fi fost la putere demonologia germano-francofonă a lui Marx, aplicată în condițiile capitalismului fără frontiere sovietic, printre stabilopozi din nisip sau îndiguiri cu flegme. Spectrele lui Marx și-ale taților hamletieni posthegelieni – văzute de Jacques Derrida – începuseră să prindă aripi, să plutească într-un imens parc maritim aquamagic și prin castelul lor transfăgărășean drăculesc de la Comarnic-Brașov, prea puțin terestru, legiferat nedraconic.
- Iubitule Gullit! Nu pot să uit că încă din noiembrie 2004 Iancu cel Mare, chelul Profesor, afirmase că 20 % din populația statului pe/de(spre) care voia și avea informații să-l conducă o constituiau homosexualii. Bineînțeles că protestaseră toți, și de-alde Naomi ori Dezbrăcatu’. Însă viitorul șef tribal neghiob, iepurașul ce voia să-l dărâme pe ursul incompetent, scoțându-l de gușa tiroidei operate și din bârlogul Palatului Victoria, s-a luat și de fericitul și înțeleptul nostru ierarh, ce avea să fraterizeze ioaneic-paulin în pomenirea sa, P.F. Părintele Teoctist, afirmând totodată că nu se va face niciodată preș pentru viitoarea Catedrală a Neamului, proiectată încă de pe timpul regatului, ci se împotrivește construirii ei în Parcul Carol, dând de înțeles că n-o vrea niciunde.
- Pentru a avea țara parte de-alde neicusorii Iancu cel Mare sau cel Mic, de cei doi yankei, considerați de-ai noștri, din popor, s-a scremut istoria secesionistă de după 1989 mult și BINE să-i fete. Vorba ceea latinească: s-au bătut elefanții cap în cap și-a ieșit un șoricel, din păcate cam bicefal. Lasă că AC Milan-ul ia dat BINE în 1989 papară Stelei cu nasul pe sus, cu acei van Basten și Gullit în forma maxima. Steluța portocalie devine acum tot mai roșie, mai dictatorială, de parcă Partidul Unic o dirijează perpetuu. Acum numai Pi-Þurcă o mai poate scoate din rahatul becalizării ei continue. Vremuri grele mai trăisem noi atunci, la început, când parcă am fi fost luați cu japca prin Irakul păcălirii de bunăvoie, Mariejani camuflați în victime prin loteria alegerilor din… Vestul Sălbatic și supersonic la urne.
- Da, acolo, la Paris par exemple, au vegheat la măsluiri două genii plenipotențiale, mai precis cartofarul de A.E. (sic!) Baconski sau Baconsky, spre a ajunge imediat ministru de externe și Nikipercea Manolesquiană, u.s.r.-istul ales pe veci, reales chiar cu două săptămâni paraliterare, înainte de ziua biciuirii Sfântului Nicolae, acel 6 decembrie de tristă amintire. Impactul păcălirii națiunii s-a simțit odată cu instalarea genocidului, din primăvara și începutul verii acelui an 2010, genocid care putea fi evitat în 2009, însă nu s-a dorit, pentru că s-a cheltuit foarte mult în vederea retușării alegerilor Papagalului porcos, dezgolit de peri pe cap, însă cu mintea creață-creață…
Vezi, iubitule, pe unde ai pus caietul acela, agenda literar-pamfletară, pseudojurnalul la care lucrasem oral și scrisesem împreună pe-atunci?
- Nu știu, draga mea Greta, îl văzusem într-un seif indigo din camera de reanimare a pensionarilor. Tu, iubirea mea totală, tu viitoare Egretă, tu vis împlinit și romantic, numai tu aveai dreptul, putând să mă-ndemni atunci la întocmirea sistematică a acestui prim caiet-pamflet de vară scripturală-existențială, „feat.jurnalul îndrăgostiților protestatari”. Hai că mă duc repede să-l aduc.

Levitând împreună de la masa de bambus, pe holul adormit și el, o lumină ne deschise ușor ușa camerei unde și mămăița mea de optzeci și opt de ani ațipise precum nepoții noștri ce trebuiau și ei aduși de către codalbii-condori. Am deschis seiful indigo, pe dedesubtul căruia era Al Doilea Scris, unul special secretizat.
Cu ajutorul unui cod scriptural, cunoscut numai de noi, am fotocopiat și-am retrăit la maximum zilele întâlnirii în Piața Victoriei, întâia mea plimbare cu tine prin HeraStone-ul lebedelor negre și albe, sau al păunilor albi și verzi-albaștri, călătăriile noastre subterane în sărutări lungi cât șapte stații de metrou, vizitarea crescătoriei de guinezi Inka a fratelui meu Emil, chiar la aniversarea cumnatei mele Ramona, când împlinea treizeci și trei de ani, pe 23 iunie, de Solstițiul Sânzienelor… Te-am prezentat și lor ca pe adevărata mea Sânziană, Drăgaică pregătită de-a fi încoronată.
Nu rupseseși nicio foaie, nu șterseseși niciun rând din ceea ce ni se întâmplase, chiar dacă avusesem parte și de necazuri, de arestări, interogatorii, în acea epocă sinistră a Papagalului depilat. Auzi, Iubito_Una, să ne denumească el „păsărici”, „homosexuali” măcar unu-una la quintă (20 % dintr-o mână primită de la strămoși!), „tinichigii”, nu intelectuali ai Europei...
Parcă s-ar fi născut într-o altă galaxie, săracul Papagal roșu-albastru-galben, cu mutră și pori de portocală, înmuiat complet în tăria ce-i place cu mult mai mult, decât să dăruiască o vorbă civilizată celor aflați la ananghie! Când oare o să fie și el adus aici, la Cabana Luminată? Atunci când va finaliza șmotrul canonic, tăind cu unghiile crescute precum cele ale contelui de Monte Cristo toate grămezile de guano, din toate purgatoriile tuturor autostrăzilor întunecate, din toate insalubrele peșteri ale lumii number seven, înfometată de el și de toți popoliștii săi, păsări cardinal! Parcă îl aud cum se vaită și tot zbiară sub noi, în gura mare, luându-și la rost gașca pe_de_listă de pe lista memorată atent, ca să iasă măcar el, Il Commandante, primul de pe vasul de cu noapte scufundat al infernului sisific, larvar…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!