poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5463 .



Kitsch-ul și snobismul, prietenii artei
presa [ ]
Interviu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Manega ]

2007-08-17  |     | 



Cutumele educației culturale ne învață că opusul bunului gust este kitsch-ul, că snobismul este dușmanul relației autentice cu un context artistic sau social, că surogatele sunt nocive. În parte, aceste considerente sunt valabile, dar nu trebuie nici receptate în registru tragic, nici fetișizate. Să luăm următorul caz: era de bonton, pe vremuri (și, de ce nu, chiar astăzi?), să te duci la Operă, nu neapărat pentru a asista la un spectacol artistic, cât mai ales pentru a afla lumea ce preocupări ai sau, în cazul “cuconetului”, pentru a etala toalete.
Impostura de acest tip a fost ridiculizată de Moliere în “Burghezul gentilom” dar, privit cu înțelegere, fenomenul exprimă aspirația unei clase sociale la un sistem de valori la care nu are acces. Iar acest lucru e pozitiv. Forma fără fond nu este, așadar, atât de blamabilă, iar diferența dintre ce sunt și ce vor să pară oamenii nu e atât de mare. Ridicolul este însă inevitabil într-o aspirație care-ți depășește resursele și cunoștințele. E ca atunci când vrei să înveți patinajul: începi prin a te face de râs.

Orice snob sfârșește prin a fi un pasionat

Kitsch-ul e definit ca un produs cu caracter de pseudoartă, caracterizat prin platitudine, imitație superficială, lipsă de originalitate etc. El denotă însă, orice s-ar spune, o relație cu arta, ceea ce este mult mai bine decât lipsa acestei relații. Snobismul este, la rândul lui, atitudinea unei persoane care admiră și imită fără discernământ moda, manierele și opiniile persoanelor din înalta societate. Despre cât de mult contribuie aceste cauze colaterale la cultura artistică a unei societăți sau care sunt efectele colaterale ale artei în viața economică și socială, am aflat mai multe după un dialog cu scriitorul și criticul de artă Tudor Octavian.

- Cât de blamabile sunt snobismul și kitsch-ul? Sunt ele cu adevărat incompatibile cu arta autentică și cu educația artistică?

- Orice snob sfârșește prin a fi un pasionat. Sau, mai exact, majoritatea snobilor sfârșesc prin a-și iubi subiectul. E o mișcare naturală. Dar se mai întâmplă ceva. Independent de voința omului, are loc un transfer de interes: de la obiect către individ și de la individ către obiect. Uneori, interesul durează puțin. Oamenii se plictisesc. Dar, de regulă, prezența unor obiecte marcate artistic dezvoltă la indivizi rezerve de sensibilitate pe care nu și le cunoșteau.

- Cum se ajunge la modă în materie de tablouri sau alte obiecte de artă?

- Moda nu are cauze foarte explicite. Uite, de pildă, a fost de ajuns ca într-un magazin românesc să apară, odată, unul sau două nuduri văzute din spate și imediat s-a născut ideea că “se poartă” nudurile văzute din spate. Or, explicația prezenței acelor nuduri în magazin era chiar faptul că nu se vindeau. În general, pentru asemenea nuduri pozau nevestele sau servitoarele pictorilor de mâna a doua, de aceea erau mai planturoase… Brusc, s-au umplut toate magazinele cu nuduri văzute din spate.

Ion Iliescu, “victima” unei contaminări artistice

- Putem identifica și alte cauze colaterale care influențează mișcarea pe piață a produselor artistice?

- Nu există un inventar al tuturor cauzelor colaterale care influențează piața operelor de artă. Dar există povești care luminează fenomenul din direcții de unde nu te aștepți. Este de ajuns, de exemplu, să apară un campion într-o țară în care nu există un campionat specific, ca imediat el să fie imitat. La noi, faptul că Adrian Năstase a fost cunoscut în PSD ca mare colecționar de artă a creat un tip de emulație și o mișcare în comerțul de artă extrem de profitabile. Prin contaminare, până și Ion Iliescu primea de ziua lui, de la senatori și deputați din provincie, tot felul de tablouri. Părea logic că, dacă Năstase era colecționar de artă, și Iliescu trebuia să fie. Eu chiar am asistat la o scenă foarte amuzantă, în care niște indivizi din Maramureș veniseră în București special ca să cumpere, de la o consignație, icoane pe sticlă pentru Iliescu, de ziua lui. Mi-au cerut și mie părerea. Recunosc, am avut perfidia de a-i încuraja, spunându-le că lui Iliescu îi plac la nebunie icoanele.

- Definiția “cauze mici, efecte mari” este aplicabilă apariției unei capodopere sau a unui mare artist?

- Nu. Se face o mare greșeală prin explicații de genul ăsta. Există și un folclor care are tendința de a atribui cauze mici și la îndemâna tuturor unor fenomene care au, de fapt, cauze complexe și nu la îndemâna tuturor. Adică Monet, de pildă, a fost el impresionist și a pictat nuferi, dar știți de ce? Avea cataractă. Sau El Greco a fost genial pentru că avea astigmatism. Tot timpul se găsește cineva care află explicații joase unor lucruri înalte. Am scris eu de curând o povestire cu unul căruia toată viața i-au căzut în cap geamantane, rochii, pantofi, oale cu mâncare și chiar un pompier. Lui Newton i-a căzut un singur măr și a descoperit legea gravitației. Contează deci, întotdeauna, în capul cui cade mărul.

Lecția despre teniși și muzica lui Verdi

- De ce cumpără oamenii imitații și nu produse originale? Adică de ce preferă o imitație proastă în locul unui original modest, dar fără notorietate?

- Eu știu ce se întâmplă pe dedesubt, în România. Din faptul că oamenii cumpără imitații chinezești rezultă că undeva trebuie să existe un demaror. Nimeni nu începe prin a cumpăra un Tizian, care e un prag foarte înalt. Cine te convinge că e autentic sau că merită banii? La o cumpărătură foarte valoroasă trebuie să știi o mulțime de lucruri. Plăcerea e una și priceperea e alta. Un lucru poate să-ți placă enorm, dar să nu ai toate determinările necesare ca să-l cumperi. Adică, dacă vrei să dai un milion de dolari pe un tablou, ori ai niște consilieri sănătoși și pricepuți, care constituie în sine o garanție, ori ai ajuns tu însuți la un nivel de cunoaștere care te face stăpân pe subiect. Stabilirea sau acceptarea prețului unei opere artistice, a unui tablou de Van Gogh, de exemplu, presupune multă știință asupra subiectului și foarte multe determinări, nu neapărat strict estetice: gălăgia care se face în jurul subiectului, faptul că va scrie presa despre tine etc. După un timp, determinările mărunte se estompează și rămân în picioare cele artistice.

- Cum ajungi la pricepere în materie de artă?

- Am să răspund indirect, printr-o altă întâmplare. Când am venit eu în București, ambiția mea a fost să merg la Opera Română. Și am mers. Am luat un bilet la balcon, cu patru lei. Eram îmbrăcat în pantaloni de doc, o bluză cu mâneci scurte și teniși. În pauză, am coborât în holul mare. Toată lumea era îmbrăcată frumos, elegant, deși în costume de dinainte de război, care fuseseră păstrate. Eu m-am dat după o coloană, să nu stau în mijloc și să nu par caraghios. Mi-am dat seama că făceam notă discordantă. M-a văzut un domn foarte bine îmbrăcat, care a intrat în vorbă cu mine. “Foarte bine, tinere, că vii la Operă. Îți place muzica?”. “Da” - i-am răspuns. “Când ai să vii îmbrăcat în costum negru, ai să vezi ce gust are. Să știi că Verdi ascultat în costum e altceva decât Verdi ascultat în teniși”.

- Și totuși, ce legătură este între muzica lui Verdi și costumul în care ești îmbrăcat atunci când o asculți?

- Face parte dintr-un ritual al cunoașterii. Priceperea se deprinde, nu se învață. Sunt oameni care lucrează în magazinele cu obiecte de artă și nu fac deosebirea dintre șlahmetal și foița de aur de pe icoane. Sau: cunosc un domn foarte stimabil, care știe aproape totul despre arta românească, toate datele, toate lucrările artiștilor, biografiile și așa mai departe. Dar nu poate deosebi un Tonitza de un Petrașcu. La nivelul stilului, este aproape un idiot. Cunosc un alt domn, și mai stimabil, care are în casă o prostie și crede că e Palma il Vecchio, un italian din secolul șaisprezece.

Rollexul de cinci dolari și relația cu valoarea

- Putem vorbi despre o relație de simbioză - deci, reciproc avantajoasă - între arta autentică și kitsch, între original și fals?

- Am să-ți spun o poveste teribilă despre valoare. Când m-am dus eu pentru prima oară la New York, primul ceas pe care mi l-am cumpărat a fost un Rollex de cinci dolari, chinezesc, care semăna foarte bine cu unul autentic. În casa unde eram găzduit, le-am povestit celor care stăteau acolo despre afacerea mea. Ei mi-au arătat un alt ceas, aproape identic cu al meu și mi-au spus: “Ia-l pe ăsta și poartă-l, să vezi și tu cum e cu un Rollex adevărat”. Pe moment, am fost entuziasmat. Dar a doua zi trebuia să ies în oraș. Ei plecaseră mai devreme. Rollex-ul lor rămăsese la mine. Mi l-am pus la mână, dar mi-am dat seama că nu pot să-l țin. Era un Rollex de 12.000 de dolari, iar eu nu avusesem niciodată mai mult de 50 de dolari în buzunar. A apărut un sentiment parazit foarte puternic, care nu-mi mai dădea liniște: dacă-l sparg, dacă-l pierd? M-am dus până la poartă, m-am întors înapoi. Mi-am dat ceasul jos de la mână, l-am ascuns în casă. Am încuiat apoi cu toate precauțiile, ca să nu mă fac vinovat în cazul în care sparge cineva casa și fură ceasul. Mi-am luat apoi Rollexul meu de cinci dolari, cu care m-am simțit bine, liber și foarte mândru. Nu pentru că aș fi păcălit pe cineva cu el, ci pentru că era un Rollex suportabil la condiția mea de băiat plecat din România cu 13 dolari în buzunar… Atât aveam la prima mea ieșire în străinătate. Pentru că eu dădusem, din ei, cinci dolari pe un Rollex. E vorba de raporturi, nu de valoarea în sine. Ei, bine, acel moment mi-a nuanțat toate relațiile mele cu valoarea, în America. Mi s-a desțelenit o direcție a minții pe care n-o utilizasem până atunci.

SÃPTÃMÂNA FINANCIARÃ, 4 iunie 2007


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!