poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1968 .



Lume de mantuiala. Amandoi
poezie [ ]
(volum intreg)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Stefan Doru Dancus ]

2006-12-04  |     | 



Prefață

O carte trăită de la un capăt la altul, în fiecare cuvânt al ei, acoperit cu sfâșierea de destin a autorului. O citesc, acum, la sfârșitul mileniului, în manuscris, cum citeam în adolescență “Iluminările” infernale ale lui Rimbaud, scrise la aceeași vârstă. “Lume de mântuială” este o nouă coborâre în infern, un alt infern – desigur – decât cel al lui Rimbaud, actualizat, adus la zi, trăit celulă de celulă, la 150 de ani distanță de tânărul, fascinantul prieten al lui Verlaine, din alt destin, din alt unghi planetar de vedere, din alt timp istoric. Ce s-a schimbat de la Rimbaud încoace, între timp, între istorii, între diverse epoci literare, între noi fie vorba? Iată un răspuns posibil: Rimbaud s-a revoltat pentru că avea împotriva cui să se revolte. Ștefan Doru Dăncuș e și el un revoltat de calitate. Dar într-o lume “de tranziție”, în care nu mai există nici o autoritate împotriva căreia să merite să te revolți, revolta sa (și a oricui) e fără obiect, o revoltă fără sens. Într-o “Lume de mântuială”, până și mântuirea e tot de mântuială.
E cartea lui Dăncuș un lamento, o nouă plângere a unui Ecclesiast de la sfârșitul mileniului II, într-o lume fără nici un Dumnezeu, o deșertăciune nouă a “deșertăciunii deșertăciunilor”, înălțarea la cub a unei deșertăciuni pe care istoria lumii a ridicat-o până acum abia la pătrat? Răspunsul se află, poate, în acest “Amândoi”, pe care poetul îl adaugă neliniștitorului său titlu, “Lume de mântuială”, în povestea de dragoste care impregnează cu discretă speranță și disperare volumul. Vom trăi (măcar) până la capătul cărții sale și vom vedea. Dar citindu-i volumul, îmi spun (ca de puține ori când m-am aflat în fața unei pagini adevărate): “Dă, Doamne, ca această carte să nu se mai termine niciodată".
Ion Zubașcu












LUME DE MÂNTUIALÃ.
AMÂNDOI



la capătul puterilor
strângând între pleoape piatra cubică a remușcărilor
-ce culoare seminală a căpătat lumea
cineva fluieră după un câine
încrezător în destin și în urmele pe care
acesta le lasă printre nopțile cu învelișul plesnit
(dacă lărgești deschizăturile poți vedea
baruri pline de fum și picioare dezgolite
poți mesteca fericit pâinea mucegăită
a durerii de cap)
ce culoare a căpătat lumea – culoarea ochiului smuls
și apoi spart de bocancii unui lung șir de soldați
dar iată, din locul acesta duhnind a trecere
de pietoni, a siluete tatuându-se pe asfalt
din locul acesta în care gesticulăm și în care
ne-am pus toată nădejdea că dincolo, pe cealaltă
stradă, ne vom putea în sfârșit suporta
se înalță culoarea lumii – culoarea unor buze
umede de femeie

acum știm că n-a fost așa – semaforul n-avea culori
ne-am blocat cu toții în locul acesta atât de expus
încât soțiilor le e rușine să nască – iar diavolul
din ce în ce mai aproape
din ce în ce mai fair play.
s-au ticăloșit cu toții
printre mincinoși hoți trișori ucigași – numai în el
poți avea încredere, numai el răspunde corect
la întrebările Bibliei, numai el recunoaște
(atunci când lumea tace un moment
așteptând să se schimbe culoarea)
că el este răul și n-avem ce face. că el este ultimul
prieten cinstit care deschide pentru noi
racii micului dejun apoi pe cei ai prânzului
apoi pe ai cinei
și tot așa până când vom înțelege că înapoi este
înainte că negrul este alb că unu plus unu dă zero
că bărbatul și femeia din locul acesta
se înghesuie unul în altul și devin – pentru totdeauna –
un singur clovn.
(Iar Cronicarul, strângând între pleoape piatra cubică a remușcărilor, pentru eventuala posteritate nota:
PATRIA: milițienii care-ți bagă lanterna în ochi, invitându-te să-i urmezi, comportându-se astfel dintr-un simplu și uman exces de zel. După ce ai părăsit compartimentul în care toți oamenii urau regimul, au stins lumina, a făcut fiecare pe adormitul. Știai sigur că în sinea lor se gândesc la cuvintele tale: abia când te-au ridicat și-au dat seama că erai sincer (lașitatea, obligația restaurantelor de-a închide la ora 22.00).
Nu m-am simțit niciodată aparținând unei patrii. Într-un fel – revoltat – chiar spuneam că patria e un lagăr de paria. De la ferestre de tren, vedeam câmpuri uneori pline de iarbă, de porumb sau de grâu, alteori acoperite de zăpadă sau lovite de ploi torențiale. Aceea este patria? Să-i spun unui individ insistent să-și privească pe geam patria. Să-i atrag atenția, uite, trecem pe lângă patrie, o patrie care nu ne aparține, care este doar patria și atât.
DELICT: O gară în care te simți ca-ntr-un cabinet de anchetă securistă. Neoanele acelea orbitoare. Dintr-o dată, femeia ta să amețească, să-i fie rău. Să trăiești o noapte amărâtă, să nu poți, momentan, scăpa de lumina aia dură. În schimb, primarul orașului să-și fâlfâie de pe pilonii care susțin clădirea o patrie excesivă, o patrie ca o caracatiță, o patrie a primarului, o patrie vampirică. O patrie inutilă.
PATRIA: Terenurile acelea goale, scăpate de propaganda tractoarelor unui timp dezechilibrat. Patria lăsată în paragină, desțelenită numai în caz de înmormântare, doar suntem creștini, nu ne putem pune morții la uscat iar la îmbălsămat nu ne pricepem; atât de evoluați nu suntem să ni-i ducem pe toți la crematoriu: ar rămâne patria nearată.
PATRIA: tineri cu părul lung, cu jeanși uzați, cântând la chitară în metrou. Deasupra lor, o altă patrie, privită pe geamurile hotelurilor de lux ori ale mașinilor de ultimă fabricație.
DELICT: Ni se fură sistematic dreptul de-a aparține unei patrii. Între noi și ea s-a născut, ca o uriașă boală a mileniului următor – rușinea.)
și noi am devenit transparenți iubito
și noi ne-am tapițat aerul cu rictusuri.
aceleași sunete în care stau ciorchine milioane de cărți
ne invadează diminețile
ca vinișoarele roșii niște ochi obosiți.
apoi vine seara doar noi și tăcerea
în care stau chircite coarnele prietenului diavol.
foșnetul mâinii tale pe pielea mea ciobită – parcă
ne-am afla într-o cutie de scrisori
- nervoși că facem atâtea repetiții pentru
coloana vertebrală ca o vietate
necunoscută la pândă. ne simțim
celulele
mirosind frumos a naștere
cu reflectoare puternice le
depistăm vizuinile – de fapt ne aflăm
într-o cutie de scrisori
din alveolele lor săruturile țâșnesc strategic
tu zici că e seară – te dezbraci
în fața tabloului unui mare
bărbat de stat – se aude moartea
trecând spre suburbii
orașul se întinde ca un control
anti-doping căutându-și străzile,
versurile declamate de statuile oboselii
orele vitriolate de stranii
și tăcute cupluri umane.
deodată e ora trei. facem dragoste
oxidați de zgomotul de la combinat.
la primăvară vei fi gravidă.

s-a ars siguranța
instinctelor de care dispunem
ne putem retrage din profesii
din spatele ochelarilor
din trupurile indezirabile
îți pot mângâia șoldurile lucide
sânii absorbind hărțile degetelor mele
respirația în uniforma pastei “osidenta”
apoi mă voi răsturna alături
vei merge la baie – apa destrămându-se
plictisită – muzica: vagonul nr.2
al nopții
cuvintele treierându-mă
brusc am fost la coafor la aprozar
la film cu altul
somnul ca un capac peste
realitatea cocoșată de atâtea
destăinuiri – visăm.

n-ai nici un farmec acum
sângele meu pipăie prudent atmosfera
și revine grăbit la vechea ocupație
lașule – sudezi tu versurile
de mai sus lepădându-ți furoul
iar eu îți sărut genunchiul
fără chef
alertând secundarul deșteptătorului
faultând glandele ridicole
de care dispunem
la ora asta
picioarele tale încordate/ mâine plec
în capitală
gemetele de campanie incizate
firesc traseului
glandele râgâind nesimțite
ajunge – dă-te jos de pe mine –
am transpirat – baia – pijamaua –
pachetul de țigări
du-te deschide sună cineva la ușă
poate sexul tău sau altă
cunoștință terapeutică
stinge lumina – hai du-te odată
dimineața ghemuită la
ultimul etaj
nu prea avem bani în casă
- noi să fim sănătoși

pe urmă toate devin firești
până și diavolul plictisindu-se
să ne fie prieten
fiindu-i lehamite de capetele
noastre ca niște turle tâmpite
ne reluăm pozițiile în locul acesta
ne prefacem că avem treabă
că suntem ocupați importanți unii
pentru alții și cu toții pentru
moartea care ne împarte zilnic
arborii genealogici
pe urmă pensia
pe urmă spinii derutanți
ai căderii
pe urmă e ploaie, pe urmă e ceață/ e frunza cerșind și cafeaua amară/ sunt ochii pe urmă, apoi dimineață/ pe urmă o zi - apoi iadul de seară/ se spune că tu și se tace că eu/ pe urmă se ard trandafirii pe rug/ se-nvață o dată - se uită mereu/ se cumpără pași pentru cei care fug/ de altfel trăim – mai cu toți, mai cu noi/ nu mergem la teatru, nici cărți nu mai vrem/ e viață, e ceață, vin câini și vin ploi/ cafeaua-i amară, artiștii – blestem/ pe urmă te scriu – dacă-s unul, sunt doi/ pe urmă alunec, apoi mă ridic/ de altfel trăim, mai cu toți, mai cu noi/ pe urmă și-apoi nu mai este nimic
(Iar Cronicarul, îndârjit și tușind, cu ochelarii de cal bine fixați, nota în continuare, pentru o eventuală posteritate:
Orbitor de discordant zgomotul mașinilor de formula unu. Ce caută sunetele acestea dezacordate în pauzele memoriei mele? Distilând secundele unor asemenea viziuni auditive obțin un limbaj prin care pot comunica natural cu moleculele. Deschid o paranteză și afirm că procesul de receptare e mult mai simplu decât îl consideră savanții. Totul e să ai răbdare, să nu te produci cu violență, să nu te epuizezi înainte de a urca scara tuturor mărimilor fizice.

Deocamdată mă sustrag judecății cotidiene. Deocamdată nu ofer decât dispreț alchimiei diafane numite familiar fericire. Profit de existența cuvântului “deocamdată” pentru a amâna cât mai mult implicarea în arealul casnic, în discursivitatea vieții practice. Am nevoie de coincidențe, scheme, combinații, paradoxuri; toate pentru a mă proteja sub o identitate falsă.

Totalitatea agresivă prin care Bach râde de noi. O juxtapunere plural-singulară de contrarii, simultanizări, vaporizări și materializări demente. Ascultând unele pasaje, am senzația unor hohote de râs, în nici un caz a unor aglomerări de note muzicale și instrumente; din când în când percep câte-o respirație accelerată. Să-l auzi respirând pe Bach, asta da experiență de viață!

Remarc cioburile risipite pe covor. Pofta de-a mai sparge un pahar, de-a mai ucide o sticlă, o farfurie, un bibelou, un geam, mai multe geamuri, vitrinele magazinelor din oraș, lentilele, becurile, toată oștirea de transparențe din spatele căreia cineva mă pândește cu răbdare. Ceremonia inițierii în acustica rațiunii pure, cadența impersonală la care s-au adaptat picioarele de broască țestoasă ale creierului meu (acesta va semăna într-o zi cu o rafinată explozie de grenadă). Spun asta pentru că n-am să scriu niciodată ceva numit “Atentat la viața muritorului de rând”.

Embleme. Simboluri. Interpretări. La naiba, nu e nimeni pe planeta asta să arunce la gunoi climatul desăvârșit al respingerii?

Oglinzile au încetat să mă mai reflecte obiectiv. Se întunecă de întunericul ochilor mei. Se simt străine și false și pelicula subțire de pe verso li se scurge.
Am miraculoasa capacitate de-a accepta orice înfrângere. Spaimele, ca pe niște deșeuri fără importanță le-am aruncat și în asta stă rațiunea evaluărilor mele. O înfrângere mare, o înfrângere mică, una colorată țipător, alta girată de realitate: aș putea face coliere și brățări multe și nespus de valoroase dacă le-aș asambla după culoare, formă, sunet, sentiment. Mă uit la fiecare fără ură, fără silă, sunt numai curios, tare curios iar în unele cazuri, o înfrângere mai veche mi se pare suportată de oricine înafară de mine.
Dintr-un posibil “Tratat de rezistență” pentru scrierea căruia nu va mai munci nimeni niciodată, probabil, m-am oprit la acest fragment mai aparte. Dacă toată lumea ar gândi astfel, n-ar mai exista războaie pe pământ.

Se scrie din orice poziție, cu orice instrument, în orice pușcărie, sub imperativele oricăror timpuri, se scrie apelând la erele istorice anterioare, bătând monedă pe trucuri clasice, mizând oarecum naiv – dar atât de agresiv dincolo de aparențe! – pe ordinarele regulamente contemporane. Un fel de business cu marile conflagrații sociale de azi.

Mă gândesc la numeroasele și nereușitele încercări de-a așeza două oglinzi față-n față, așa încât să se oglindească reciproc. Știind că nici un alt corp nu trebuie să intervină în dubla lor răsfrângere, nici măcar o linie ce marchează suprafața uneia dintre ele, am avut nevoie de o precizie de micron în așezare și nici până astăzi n-am construit un astfel de aparat căruia nu-i pot defini utilitatea. Va veni ziua morții mele cândva și va dispărea în acest mod absurd o invenție de o uriașă însemnătate pentru omenire sau o mașină monstruoasă pe care Dumnezeu, în infinita lui indulgență față de muritori, nu m-a lăsat s-o realizez.)
de la o vreme nu mai sunt necesare
dovezile – împușcată-n istorie
noaptea atomică: iubito.
întrebările svalbarde plăcile din beton
înălțăm șandramaua următoarei zile
conspectăm Biblia în mari centre
de reeducare a pretențiilor
învățăm luna să grohăie și
stelele să behăie mofluze.
mama voastră de ingineri – acum fugiți
de capetele țuguiate conform
ce mai ziceți/ bine totul e-n regulă/
e o cărămidă scoasă/ da, unu Manole-a scos-o –
în lanțuri! a urlat comandantul
anexat țipetelor Anelor
- ce-ați făcut, Doamne – se
înspăimânta el apoi
turnul babel era însă gata
Biblia ceda și începea
ploaia de foc
peste europele din plastic
peste anii năpădiți de râia orelor exacte.
e noapte. noi facem dragoste.
cine face dragoste? noi. ce se
spune despre noi? că facem. ce facem?
aceasta-i întrebarea.
poate batem cuie într-un ghem de nervi
rușinați, poate căutăm un Dumnezeu
prielnic pentru el.
sigur că da,
totul e-n regulă
de mântuială – cum ați ordonat
pescuitul interzis nu fumați
pericol de moarte.

mi-e atât de greu să mai cred în ceva
să mai văd mișunând prin
cuvintele mele cratime solemne
această colcăială a ghilimelelor
acest furnicar de virgule ca niște
șolduri verbale
ghearele care zgârie nepăsătoare
în senzația că sunt om – care
zgârie, zgârie până când ca o
palmă sculptată devin – cu amprente sub forma
izbăvitoare a semnului întrebării
pereților prăbușiți unul în altul
le-au crescut stalagmite – ugere de
vacă din care se hrănesc
atâția oameni debusolați
- singurătatea în care se moare ori se împreunează aceștia -
coapsele tale pariziene
și baletul mecanic al instrumentelor
de scris și un exemplu bolnav psihic
și poate enormele piane gravide
și-ntr-una din aceste zile cafeaua invalidă
a descins în biroul unde ca o madonă
a prafului și pulberii tronai
- nu țipa lua-te-ar dracu – scrâșneam -
ești tâmpită - geamul maltrata o stea polară
dobitoacă – te-aude vacarmul neuronilor
altora la ora asta deșirată și ciuruită
de becuri – caseta goală/ eu gol schimbând-o/
granitul ce creștea termoizolant
pe scările apariției omului/ centrala
nucleară din mâini înnegrind
voluptatea de azbest și una câte una
buzele tale tencuindu-mi pieptul
apoi arhipline pe burtă
apoi ancorându-se-n aer
și dinamitând minereul frapant
din vocea ta, schimonoseala care sunt
iese afară ca dintr-un craniu furios
gata, culcă-te și tu
mâine ne vom spăla de
creierele răspicate sau
ne vom spăla pe mâini
de toată această situație
închegată deja
și abjectă

port pixul ca pe un al șaselea deget
absolvind mileniul și mai mult
ca perfectul ce dă din coadă
printre redacții
scriu scrisori rentabile
tu semnezi pentru hodoroaga de
cometă la care ești abonată
și plictisită mesteci câte-un vis clorofil
ei bine din acest șomaj catifelat
înțelegem amândoi că suntem
elastici că avem mâini pistoale trupuri
ca ținte perfecte. numai o sticlă
de vin umil blindează
posibilul tău rictus
acidulat de stele
printre fracturile lunii august
ești autostrada spre ideea de parc
lacrimă electrică pentru alți
absolvenți labirintici în lupta
adrenalină din zilele noastre
și astfel mai trece o zi

suntem atât de tragici amândoi
deschide consignația de suspine când
devin etajul tău nocturn
postește o zi apoi într-o oră
analfabetă îți voi injecta
sistemul periodic al elementelor
nu ceda starea de creier decât
surprizei asexuate a creației
indiferent că naști pe pitagora
sau o statuie pentru ștreangul care te reclamă
așa vom pierde șopârla adormită
între nașterile noastre
obosim și târziu se face în noapte
auzi cum mai ouă mormintele câte-un strigoi –
cum se paricopitează filozofii
mileniului
cum se acoperă sexele cu solzi
sau cu frunze
cum nu știi până la urmă care
e pasibil de etaj nocturn
sau nu, nu auzi cum respir
în triunghiul bermud al iernii
te plimbi pe o coardă maxim întinsă
te va asasina reacția atâtor substanțe
inoculate OK, îți vei pierde
învelișul electronic iar eu nu voi
avea cui repara un
scurtcircuit halstattian
numai scrisoarea călătorind spre tine buimacă
numai la timpul trecut
petrecându-se viitorul
ninsoarea-ncepuse deodată/ scrisorile-n silă veneau/ chemam uneori câte-o fată/ delirul lunar să-i predau/ hipnotică steaua polară/ mă tot îndemna să mă duc/ ningea ca un trup de fecioară/ pe crengi dezertoare de nuc/ treceau sărbători de zăpadă/ prin geamul odăii mascat/ iar lumea voind să ne vadă/ semna un final atentat/ deodată-ncetă să mai ningă/ iar fulgii se-opriră blocați/ veniseră lupii să-i lingă/ iar noi, la distanța de-un braț/ amanți mai formali cu o toamnă/ mărirăm absența grăbiți/ simțind cum din spate ne-ndeamnă/ ghețarii-n văzduh răstigniți/ noi: două destine amare/ eu: cruce de drumuri pe-un deal/ tu: multașteptată scrisoare/ să-mi ardă șomajul mental/ și iată ce liniște gravă:/ ucis de tovarăși îmi port/ cutia poștală bolnavă/ cu lanțuri legată de cord – scrisorile tale zac în alte cutii poștale
temnițele mele într-o iarnă
când mă răsuceam pe așternutul alpin al plecării
în vacanța centrifugă ce-mi
pârjolea sistematic omoplații…
munte ți-a trebuit gâfâiam cu vocea lipită
de șira spinării
drumurile umblau ca niște găini bete
și eu le căutam cu lanterna
pe sub pătură prin rucsac prin hematiile
expuse în vitrina lașă a zilei
(la spartul târgului – sânii tăi meschini
recent înfierați de dinții clănțănind de frig)
porcule obsedatule iubitule zeule
mă strigai prin ninsoarea fățarnică
eram în cimitirul potrivnic artiștilor
n-aveam voie să umblăm goi prin zăpadă
Dumnezeu ne pedepsea la timp
eu mă rostogoleam în maimuță și tu
infinitule murind de pe muntele-acela
venit de curând la poalele domnului semafor personal
apoi aceeași iarnă ca un colocviu
al morților pe care i-am iubit și
din cauza cărora frica noastră atentă
a schimbat climatul de sfere într-un
aer sinucigaș
într-o dietetică unghiularizare a roților
care se-nvârt
se-nvârt
se-nvârt și lângă care
m-apropii de iarnă cu tine/ murind aritmetic, tăcut/ măslinul adoarme-n ruine/ confuz din final la-nceput/ de-afară ‘năuntru cresc stele/ constrânse de arme și jar/ ești una din axele mele/ când obligatoriu răsar/ tăcem amândoi pe-ndelete/ străini pe-un pământ cunoscut/ iar noaptea sub ochi ni se vede/ mormântul comun desfăcut/ eu știu că m-apropii cu jale/ de ruga-nghețată în dor/ căci toate altarele-s goale/ iar zeii din temple ne mor/ absurzi ca statui destrămate/ ilogici și magici și goi/ cădem cu aceeași cetate/ în care-am luptat amândoi
apoi tu răspundeai altora
scrisorile urcau toate semitonurile iertării
lasă ceasul în stare de ebrietate
nu atinge șlapii canonizați mai bine nu intra
între zidurile uimirii mele: s-ar putea
să capeți contur de caporal de schimb pe
frontiera dintre ochii noștri
eu rămân oricum aceeași eclipsă
perfectă aceeași partidă de pocker
jucată printre șuruburile stopului cardiac printre tot
felul de războaie înscrise la seral – mai bine, între
zidurile contaminate de stalagmite
nu-ți aduce masca aburindă a pântecului tău
mai bine nu-mi vedea lordozele de pe frunte
uzinele haș-doi-o-ice clopoțind mărunt-mărunt
în orbite – masa dormeza valiza
buletinul anamaria poziția neofascistă
a veiozei sticlele goale cloroformul
injectat în noaptea aceasta hai-huie
pe mine nu mă vedea scriind scrisori
care să-mi lumineze ultimul 10%
reținut din cauza evenimentelor din altă țară
(Iar Cronicarul, neobosit, febril, știind că nici o medalie sau distincție umană nu vor avea efect asupra eventualei posterități așa cum probabil urmau să aibă scrierile sale, blestemând bolile ce-i secătuiau împuținatul trup, cu slove apăsate nota:
Posedăm cunoștiință pentru a nu ne uita unii pe alții. Nu dăm importanță oamenilor care nu ne pot fi utili, chiar dacă ei reprezintă quintesențe. Lângă un bărbat și o femeie, ce rost mai are un alt bărbat sau o altă femeie?

Mă întorc noaptea târziu. Urc scările bâjbâind cu mâinile după un punct de sprijin. După câteva încercări, reușesc să descui. Lumină n-am decât în baie, becul din cameră s-a ars, parcă e un păianjen mort. Lângă pat, mă împiedic de-o sticlă. Se răstoarnă și după zgomot îmi dau seama că e goală. Iau sticla, ies în hol, ascult o clipă atent, apoi fac un pas și o pun în fața ușii vecinului. Revin în cameră și mă culc.

Ne-am adunat entuziaști, prefăcându-ne că avem talent, unii chiar emanam genialitate. Să facem ceva. Să minăm acele alterate curente literare, să trecem cu buldozerul peste acele cetăți bătrâne. O, eram mulți și frumoși, nespus de puternici și răi când voiam să facem ceva. Am început să vorbim, să bem vinul cardiac al acelor timpuri. Apoi ne-am împrăștiat pe la casele noastre: mulți dintre noi erau doar oameni și nimic mai mult.

Orașul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri și parcuri înțepenite și mi-e teamă să deschid o ușă universal recunoscută și numită așa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin și-mi iau un casetofon și nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul șoselei și nici o mașină nu mă izbește mortal, stau pe scaunul redactorului șef și nu tremură în fața mea nici un artist disperat pentru care banii de pe articole reprezintă singura șansă de-a trăi măcar omenește, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea nici un sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă și aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău și nici eu nu simt nevoia de-a-l face.
Lumea e, într-adevăr, minunată, dacă a putut construi un oraș numai pentru mine. Nu mă mai spăl, nu mă mai îmbrac după ultima modă, nu mă mai pretind cel mai bun în toate pentru că nu e nimeni care să mă vadă, nu intru în vilele ultramoderne pentru că mă pot retrage într-o cămăruță de la etajul I, într-un bloc oarecare, nu sunt lăudat sau jignit pentru scrierile mele, toate sunt calme, limpezi, perfecte în micimea lor. Mă simt bine în polistirenul bătrâneții mele. Pentru cine-am studiat atât? Cine are nevoie de formidabila mea cultură? Aș putea construi sau aș putea distruge dar în folosul cui?
Desigur, de plecat pot oricând pleca, dar rămân și bat fără chef în ușa lângă care am scris aceste rânduri.
- Intră!
Și intru. Grăbit, scriu pe plicul oportun: ORAȘUL SUNT EU. Din mers, pun scrisoarea în cutia galbenă pe care codul poștal protestează împotriva condiției sale scorojite. Poate că, odată, poșta va porni. Atunci îmi voi da seama că n-am scris nimic la expeditor.

Plouă. De vreo 14-16 ore ploaia cade mărunt, stresant. Stau în pat, abia m-am trezit și doresc să nu se mai termine cafeaua din pahar și țigara abia aprinsă. Am senzația că aș putea sta așa la nesfârșit, până când va înceta și ploaia desfrânată ca o vrabie fără pui.

Cetatea era în plină ascensiune, materialul și spiritualul coexistau pașnic, emanând dulci efluvii de fericire publică. Belșugul își revărsa opulența peste palatele tuturor, anulând ideea antagonicelor clase sociale. Reflexele negative ale omenilor dispăruseră cu desăvârșire.
Au trecut astfel generații și generații, ani și ani de superlativă bunăstare până când, surprinși, locuitorii au descoperit că se plictisesc îngrozitor și de această insuficiență a fost acuzat comandantul cetății căruia, de-atâta inactivitate, îi slăbise vederea și-i căzuse părul.
La început se cârtea pe la colțuri, apoi au urmat marșurile de protest și greviștii foamei, câțiva exaltați, fără să știe prea bine ce fac, și-au dat foc în piața centrală… Când nemulțumirile au atins cote maxime, comandantul s-a ridicat de pe tron și a coborât treptele de piatră care duceau la celula tainică, transmisă ca semn al puterii din tată-n fiu. A deschis ușa grea din metal indestructibil și l-a eliberat, întristat, pe Artist.

Uneori, memoria se blochează. Cărțile se transformă în lagăre de exterminare, în inspirate văi ale plângerii. Se adună corbii tuturor câmpurilor de bătaie la ospățul oferit de trupul tău, regele. Cazi în somn ca o piatră în apă iar cercurile concentrice te lipsesc de sprijinul prezențelor. Te trezești halucinat și bei un ceai. Ce-i al Cezarului, Cezarului să-i dai.

Prea multă trufie. Prea multă invidie. Prea multe legi pentru o omenire atât de mică. Se vorbea despre pluralitatea planurilor de conștiință, la acea masă. Printre teoriile zvăpăiate ale acelor indivizi mă strecuram eu, gândindu-mă că studentul care uneori mai trece pe la mine, învață pentru examen, gazda mea își numără poate banii, amanta mea face dragoste, poate. Prea multă introspecție. Prea dure au devenit negațiile. Prea deși au devenit înfrânții, păduri imense de înfrânți. Cu aparate sofisticate, unii filmează coloanele nesfârșite ale celor ce-și caută neutralitatea.

Într-o zi, niște indivizi s-au hotărât să vorbească mai tare, să arate lumii că ei sunt cea mai perfectă emanație a unui teritoriu numit, în virtutea unei vechi inerții – țară. Agențiile de presă, înnebunite, au început să turuie în surdină, apoi tot mai tare, tot mai violent, urlete, țipete, apoi a început revoluția, apoi a venit apa aceea galbenă, băloasă, vicleană, care a înghițit totul. Doar în vârful muntelui, omul care timp de 40 de zile și 40 de nopți, s-a rugat pentru noi. Cuprinși de entuziasmul dărâmătorilor de lumi, am uitat să-L răstignim. Așa ne-am pierdut credința.

Zestrea anului 2000. Cetățile, în căderile lor, devin puteri exacte. Și eu? Simplu: tragic în naționalitatea mea constructivă. Trăiesc. Ce-ai spus? Pune-te în genunchi. Ești încă tânăr, poți îngenunchia încă. Muzici fără scene te revendică. Să nu râdeți. Sunetele se preling suspecte, în timp ce mulți mă înșeală. Rezultatul e doar blazare sigură. Ceasul îți pune condiții. Poți, totuși, să faci zob ceasul; atunci devii învingător și atunci ajunge.

Viața, moartea, iubirea, nașterea, toate sunt atât de simple încât noi, oamenii, simțim nevoia de a le complica pentru a ne demonstra utilitatea. Iată ce n-au putut sintetiza filozofiile de bâlci ale marilor și naivilor noștri predecesori. A ne demonstra în fața cui utilitatea? În fața lui Dumnezeu? Pe el nu-L putem atinge.
Nouă înșine ne demonstrăm pe noi înșine. Bieți limitați! Dacă am ști cât de singuri suntem, ne-a sinucide în masă.

E nevoie de un sistem de referință puternic, de un bloc de idei stabile, excelent configurate pentru ca un accidental vârtej de noțiuni să nu te amețească. Un om a cerut un punct de sprijin pentru a răsturna lumea. Dar fiți liniștiți, lumea nu va fi răsturnată niciodată: nu există cineva care să ne ofere punctul de sprijin.

Idioții, imbecilii, proști, nebunii: iată-i pe cei care vor fi primiți cu surle și tobe în Rai. Pentru că ei nu-și pun întrebări. Pentru că lumea lor are un sens exact, mecanic. Conștiincioși, mănâncă, dorm, procreează, formează cozi în fața magazinelor, vorbesc despre metodele de conservare a castraveților pentru iarnă; țopăie de la o fericire la alta. Și da, se roagă lui Dumnezeu să-i ajute în diferite și mărunte probleme. Nu clachează niciodată pe parcursul existenței lor liniare. Nici nu știu că Raiul îi așteaptă, de aceea umplu până la refuz bisericile. Bine că sunt mulți, mulți. Iadul este apanajul oamenilor inteligenți. Ce discuții profunde se încheagă printre flăcări și cazane cu smoală!

E o dimineață dintr-acelea stupide când te trezești brusc din somn pe la 5.30 și nu mai poți adormi și n-ai în casă nici un fir de cafea, nici un pic de băutură pe fundul unei sticle, ai doar țigări și-o silă imensă de ceața care s-a lăsat peste noapte; și fumezi, gura ți se amărăște și mai tare, arunci țigara, aprinzi lumina, iei o carte… Ai face orice, numai să umpli golul morbid; trupul nici unei femei nu-ți sfințește patul și astfel sentimentul că n-ai realizat nimic devine acut, incisiv, neîndurător.

Am băut o sticlă cu vin, apoi timp de o noapte m-am plimbat ca un strigoi pe străzi. În insuficiența mea fizică nu mă pot dedubla și viața ce-o duc este claviatura unui pian pe care se cântă cele mai sfâșietoare lied-uri. Am înțeles de ce înaintașii l-au văzut atât de neînsemnat și tremurând de frica propriei ființe pe om. Se fac zadarnice speculații despre măreția și genialitatea unor exemplare care, față de restul, sunt diferite până la sinucidere: în fața lui Dumnezeu și acestea devin simple culori vii grefate pe mentalitatea comună.
Orașul mi s-a părut absurd construit.
E o dimineață în care dezamăgirile evoluează firesc, aprofundându-mi decadența. Mă simt bolnav și chiar sunt. Nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă de șocul pe care l-ar provoca această nouă stare a mea celor ce mă iubesc într-adevăr.

Stau în pat, sunt plictisit, dezorientat, veșted. Biblioteca mi-a făcut rău. La întoarcerea din oraș, trecând prin parc, o doamnă m-a privit insistent, cu nedumerire și – cred eu – cu disperare. O fi frapat-o tragismul din ochii mei căci mă simțeam ca o fiară hăituită.
Se va face ora de mers la lucru, apoi cea de venit de la lucru, apoi noaptea, ziua și tot așa la nesfârșit sau până la sfârșit. Am obosit scriind, opriți, s-a spart o conductă de singurătate! Sentimentul inutilității, zic eu.

Mai bine s-adorm. Să-mi uit tăioasele gânduri lăcrimate în bezmeticul umblet pe străzi. Simt o sfârșeală echivalentă cu statul în picioare un milion de ani. Ceața are un gust ascuțit. Cafeaua ordinară pe care o beau cu scârbă, cu scârba de tot a celui ce știe că nu va realiza nimic din ceea ce și-a propus cândva, în adolescență. Doar muzica, muzica aceasta infernală care mă scoate din minți.

Se știe că suferința e de natură divină – jertfa lui Isus imprimându-i o deschidere concretă spre lume. Dacă nu este trecută prin filtrul durerii, o operă artistică devine banal obiect de artizanat, cumpărat în trecere printr-o localitate străină. O bufonerie.
- suferința artistului adevărat nu este o suferință impusă, ea decurge din chiar focul creativ;
- autoflagelarea nu poate avea ca rezultat decât o operă falsă, tocmai pentru că e o metodă artificială de-a provoca durerea;
- o operă autentică presupune o durere naturală, provocată de interiorul artistului, de sinele lui, produsă de ființa lui și nu impusă ei.
Știți de ce cred eu că s-a răsculat cetatea de care vorbeam mai înainte? Pentru că lipsea condimentul social numit suferință. Dar, mă voi mai gândi la asta.

Cred că e timpul ca omenirea să dispară. Facem cu toții pe docții, pe nemaipomeniții, construind din te miri ce nimic o problemă majoră în baza căreia flecărim voioși, “teoretizăm”, cum ar veni, dacă ar fi să folosesc termeni eleganți, “academici”. Iată de pildă un scurt comentariu asupra planurilor istorice care a lăsat gură-cască o comisie de examinare a studentului îndrăgostit de subsolul putregăios unde locuiesc:
Atât de multiple au devenit atitudinile asupra referințelor încât noi înșine, datorită unui metabolism paradoxal, ne transformăm în simple abstractizări ale planurilor istorice. În urgența ei amuzantă, istoria antrenează aluviuni pe care nu le putem descifra imediat, care se sedimentează docile, se conservă pentru a se releva în momentul în care lumea este aptă pentru o astfel de asimilare. (Conștientizând această stare de lucruri, individul poate răsturna lumea și fără legendarul punct de sprijin).
Răsturnarea unei ordini presupune existența anticipată a unui alt cod valoric, certitudinea că există o oglindă care reflectă corect conștiința unanimă, altfel răsturnarea n-ar fi decât o continuare a vechii ordini. În sine, fiecare, oglindă este doar imaginată ca fiind obiectivă iar asta explică tocmai relativitatea planului istoric. Luând drept definiție afirmația de mai sus, devine evident faptul că nu poate fi cosmizat, planul istoric fiind un atribut strict uman.
Dumnezeu nu și-a raportat niciodată condiția la timp, El numai și-a creat ierarhizări temporale.
Istoria este sinapsa individului cu timpul, ipoteza neformulată dar resimțită global ca cea mai posibilă referință. Individul poate anula un plan istoric prin fundamentarea altuia. Asta demonstrează că nu istoria aparține maselor (ea fiind contrară universului dezordonat și indiferentă la sinergiile mediocre) ci planul istoric, provocat de o personalitate distinctă.
Așa arată marii oameni ai istoriei noastre: sisteme atârnate de un plan istoric dinamic. Nu masele sunt importante, indivizii sunt importanți, sunt receptate sistemele participante la evoluție, nu cele exterioare ei. Ajungând aici, unii au încetat să persevereze în distingere. Dar eu afirm: oamenii istoriei au știut că masele semnifică prin excelență dinamism și și-au salvat planurile istorice pe care le-au fundamentat și provocat, inventând zig-zag-ul politic. Masele sunt, prin extensie, maximalizări ale necesităților; omul istoric le sintetizează, reproducându-le sub forma unui ideal comun iar idealul comun revendică din start un plan istoric în care să se manifeste, plan promovat ca generator de soluții instituționale. Restul e doar nemulțumire formală, grevă sau chiar război (pornit din inocență) fie că afirmăm, fie că negăm. Analizat tehnic, planul istoric este o incoerență omenească, pur experiment, timp pierdut în calcule inutile, însă este singura părticică de istorie care ne este permisă.
Rezumând, masele percep calitativ doar planul istoric fundamentat de un om istoric ce îl și exprimă, nu istoria, de aceea sunt nerăbdătoare, iresponsabile. Omul istoric ce își expune planul prin legi clare, liniare, fără subterfugii scuzabile la o adică, poate câștiga pariul cu timpul terestru, acesta funcționând în concordanță cu planul istoric. Meridianele celorlalte timpuri, cine știe?…
N-am înțeles ce i-a lăsat atât de perplecși pe distinșii universitari, doar am vorbit în limbajul lor “academic”, folosind aceleași idei pe care le vehiculează zilnic în sălile de cursuri. Mai târziu am aflat: nu erau obișnuiți cu astfel de sinteze care pică brusc în creier: asta îi paralizează.

Unii s-au apucat să caute ascunzătoarea geniului care cu atâta zgârcenie se manifestă. Sărmani bătători de drumuri greșite! În jocul generațiilor, acolo trebuie căutată genialitatea, în mișcarea rizibilă a timpului care permite câteodată ca o anumită perioadă să concentreze un grup spiritual format din oameni ce au capacitatea și deschiderea necesare în receptarea artistului superior. A fi contemporan cu oameni pregătiți să-ți înțeleagă opera, iată vizuina secretă a genialității.
Dar cel mai adesea timpul ne-a sabotat, curgând în sens invers sau numai diferit, ideea e aceeași; de obicei istoria, sau planul istoric, dacă vreți să-i spuneți așa, o ia razna, oamenii își lasă baltă vechile ocupații învățând la repezeală altele noi, tot felul de ratați primesc tribune de la care vorbesc unui auditoriu inexistent, sisteme valorice se fac țăndări, posibile genii cad în mocirla anonimatului.
Se face târziu pentru ființe ca mine, un târziu care merge până la exterminarea fizică; spiritual nu mai exiști decât ca o decantare în propria ființă.
Și culmea, fiecare sabotaj de acest fel nu face altceva decât să toarne în aceeași matriță, aceeași mentalitate. Oamenii ăștia care dintr-o dată își schimbă locul în societate nu sunt mai buni decât cei care anterior duceau turma societății la păscut: și ei au nevoie de diplome care să le confirme capacitatea. De medalii, insigne, certificate, brevete. Ce-mi rămâne mie de făcut decât să experimentez indiferența, să-i privesc de la distanța care-mi convine, să le înțeleg platitudinea? Onicofagii!
Trăim într-o lume care nu mai stă pe elefanți, balene sau broaște țestoase ci pe un maldăr uriaș de hârtii. Va veni un uragan firesc și epoca semnăturilor, ștampilelor, antetelor, birourilor, mașinilor de scris, funcționarilor, secretarilor, șefilor de cabinete se va încheia într-o superbă zburătăcire de acte. Deposedați de certitudinea hârtiilor, vom deveni cu toții mici și autentici. Primitivi. Reali.
Să luăm efectele acestor schimbări de direcție bruște și haotice care au adus deja omenirea la faliment și care mă îndreptățesc să cred că i-a cam venit timpul să dispară: să zicem, ca prim rezultat al neștiinței de-a se descurca în propria ogradă.
Vidul de comunicare. Fiecare categorie socială are, creat involuntar în timp, un limbaj propriu. Înglobându-le pe toate, limbajul înțelepților lumii se separă de celelalte deoarece transmite idee, nu opinii concrete. Iar masele au devenit, de-o vreme, alergice la idee. Cum să mai poată fi stabilită o legătură între limbajul maselor și cel al învățaților dacă cel de-al doilea nu poate fi limitat, categorisit, explicat într-un dicționar sau într-un curs, stabilit clar printr-o hotărâre guvernamentală sau decret prezidențial, blocat într-o semantică precisă și astfel accesibilă? Cum să-ți înțelegi condiția dacă de bună voie ai acceptat să rămâi imbecil?
Devalorizarea conceptului de credință. Explozia cultelor religioase a dărâmat din temelii fireasca idee creștină. Fiecare cult îți arată o altă față a lui Dumnezeu și astfel te trezești înconjurat de o ceată de reprezentări din care ție, ca om, îți lipsește puterea de-a o “ghici” pe cea adevărată. Ce faci atunci, dai cu banul? Iată că, după ce te-a creat, S-a trezit că-L joci la zaruri. Ce de fățărnicie prin bisericile lumii!
Lipsa unui ideal. Nu există țară pe glob care să nu se afle “în tranziție”. Pe acest cuvânt se bat monedele naționale. Din peisajul marilor decizii lipsesc tocmai cele referitoare la tineri. Dar poate nu există nimeni care să înțeleagă că a crescut numărul infracțiunilor juvenile precum și al adolescenților care, distruși moral, cu proiectele de viitor sfâșiate, umplu crâșmele iubitelor lor patrii.
Imposibilitatea revoltei. Fericirea, nefericirea, ura, disperarea, plictiseala, disprețul, șansele, obsesiile, lupta, toate să-ți fie privite cu indiferență obraznică de societatea căreia, pentru o clipă, i-ai atras atenția. A vorbi de unul singur. A muri de unul singur.
Ar mai fi destule. Însă, în ceea ce mă privește, acestea și celelalte mă vor sătura într-o zi și, eliberat, mă voi întoarce la capătul lumii. Porțile de lemn mă vor recunoaște și mi se vor deschide.

Un oraș pustiu, înghețat, mort. Obloanele s-au închis bănuitoare peste petrecerile din interiorul clădirilor. Era ora zero, eram singur pe stradă, mă durea capul. Atunci am învățat ce înseamnă să iubești și să nu fii iubit. Așa a iubit și Cristos mulțimea și ea nu L-a putut accepta decât știindu-L departe; i s-a părut că atentează la arealul comod al legilor pe care și le însușise frenetic și definitiv.
De aceea ne speriem de simplitate. Când ne aflăm într-o situație complicată ne ambiționăm, ne umflăm piepturile, ne transformăm în luptători, în caraghioși kamikadze. Lucrurile simple ni se par nefirești. De ce să ne adresăm unul altuia cu “tu” dacă l-am putut inventa pe “dumneavoastră”? Exersând noi posibilități de a complica tot ce e simplu, nu ne-am întrebat de ce spunem “Tu, Doamne”, în timp ce noi între noi, încântați de rezonanța pompoasă pe care o degajă, ne tratăm cu impozantul “dumneavoastră”.

Nu există profesori de revoltă. Manuale pentru astfel de studii nu s-au scris încă. Și chiar dacă s-ar scrie, mentalitățile noastre care-au făcut un salt incredibil de la registrul meditativ al măreției cosmice la registrul comic al alergăturii cotidiene n-ar presupune decât un jalnic statut de tocilar.
Și pentru că nici revolta, nici măcar dimensiuni neînsemnate ale ei nu-și pot găsi justificări viabile în actualitate, sensul trăirilor artistice nu rămâne decât un sacrificiu demonstrativ, un artificiu inutil în recuzita culturii "civilizate”.
Marii creatori au fost studiați, dezmembrați, spionați, operele lor au fost purecate bine, trecute prin filtre critice, puse față-n față sau în paralel, amalgamate, disecate… De-aici, marii creatori au ieșit terfeliți ca națiunile unei lumi care abia a scăpat dintr-un război mondial, dar și-au câștigat o poziție, o serie, un premiu Nobel, chiar dacă unii doar recunoștința postumă; ceea ce n-a împiedicat cu nimic stratificarea idioată, vorbind în sensul proiectării lor în conștiința universală.
Un mare creator nu poate fi nici impus, nici substituit unei culturi. Munca lui uriașă poate lăsa fără respirație un anumit conglomerat etnic; la fel de bine poate fi privită cu indiferență îndobitocită (de care ne izbim, din ce în ce mai des, pe toate străzile) de o etnie cu deschideri culturale diferite. A anula însă – deliberat sau premeditat – întreaga cultură este o dovadă de pierdere a vitalității unei națiuni, un semn că trebuie făcută urgent o infuzie de sânge proaspăt în venele “masei populare”. Și aici revin asupra punctului inițial: fiecare mare artist este un revoltat: și sunt atât de puțini aceștia încât ar trebui să-i ținem sub cupole de sticlă, dacă puteți înțelege la ce mă refer.

Arderi și sfere și nopți petrecute festiv. Fii dezamăgirea mea de ultimă oră, infarctul promis cu atâta tandrețe!
Ne vom gândi la ziua de mâine, la zilele zilelor de mâine, la infecta noastră evaziune. Autonomi, ne vom șterge bocancii sau cum vor fi fiind încălțările noastre, apoi ne vom pregăti pentru viitoarele plecări. Pentru viitoarele disperări.)
iubito odăile tale s-au înverșunat în creierul meu.
iubito – globuri mari de dimineți și amieze îmi desfigurează
carnea hei tot felul de iubite defrișând algebre
sau ascultând țipătul schilod al poeziei
nu-mi bobinați singurătatea cu scrisorile voastre
capul meu nu-l capturați ca pe un glob suspect
se cade să mint când sunt în reflux
când vă transport în larg scrumierele pline de ură
iubito eu remorchez îngerii uciși pe-nserat în europa
îmi spăl îmi apretez îmi calc îmi împăturesc
viața pentru un turneu în odăile tale.
în vecii vecilor amin.
și aripa dulce-a iubirii ne va legăna visele
steluțele albastre de pe zări
floricelele batistuțele danteluțele. și numai cepele
degerate îmi vor aminti că am scris versuri bune.
cafeaua năpârlește în ceașcă. vai de mine
s-a spart o conductă de singurătate! și eu cu
floricele/ danteluțe/ batistuțe. să-mi plombez repede
tristețea căci de azi nu-i așa – sunt căsătorit.

dar nu uitarea sparge timpanele celor ce
orbesc sau ucid în locul acesta incolor
în care numai singurătatea contează
în care doar apostolii au curajul să devină martori
nu uitarea – ci pentru fiecare o târfă care moare
ștergând cu părul ei picioarele spălate
ale dreptcredincioșilor creștini nu uitarea – ci chiar moartea
și în nici un caz altceva. așa se urcă
muntele unei alte condiții umane
pe cadavrele lor minunate
pe trupurile lor ca niște zaruri șase-șase trec înspre Golgota/ semnelor de ceață dându-le dolari/ incorecte faruri luminează grota/ colcăind de târfe veșnic fete mari/ între sâni au paturi de mitralieră/ se topesc nebune armele-n călduri/ tremură de silă fetele de seră/ deocamdată n-are rost să le mai furi/ deocamdată târfa a oprit războiul/ dezertând, soldații au iubit-o crud/ comandantul oștii joacă tontoroiul/ pe o jumătate magică de nud/ geamurile țăndări libertăți oferă/ muzicanții cântă despre afonii/ se topește încă o mitralieră/ pe câmpia arsă-a sânilor dintâi/ am parcurs nesigur câmpul de bătaie/ armele-n rugină rătăceau deja/ pe-un morman de săbii – putrezind în ploaie/ iubea moartea târfa și iubita mea/ zaruri șase-șase convergeau spasmodic/ fetele de seră abdicau la rol/ totul era tragic – totul era logic/ numai lângă tâmplă am simțit un gol/ în imensa pace semănam ruină/ un pistol organic mai funcționa/ și-am murit deodată fără nici o vină/ lângă târfa lumii și iubita mea care atât
de ațâțător se dezgolea încât a devenit
soția mea – apoi o degradantă respingere a devenit
în locul acesta în care nu mai contează
cine pe cine ucide care pe care-l iubește
noi, aici, privind spre strada cealaltă întotdeauna
vom găsi ceva de răstignit. de pildă
azi am ucis îngerul
i-am prins aripile în cuie pe bârnele neputinței noastre
și acum oale și ulcele umplem cu sângele
care se prelinge din el. noi nu eram așa
noi eram niște oameni cuminți și purtam cravate
după moda ștreangului. duminica ne-o petreceam
cu mâinile susținând cerul ce avea zi liberă
în restul săptămânii munceam, făceam copii, uneori
ne rugam pentru iertarea păcatelor
eram pașnici sensibili idioți. domiciliam.
alteori eram solicitați pentru revoluții. le făceam.
prin mica publicitate vindeam mașini televizoare
canapele covorașe de cauciuc nutrii mobilă
valută lăzi frigorifice cumpăram casetofoane
porumbei apartamente videorecordere
medicamente chitare aparate de umplut sifoane…
mișcarea de rotație a pământului continua.
și deodată ați venit.
(într-o dimineață, în timp ce susțineam bolta comună
ne-au împușcat pe toți pentru că eram cu mâinile sus.
acum se învinuiesc orbește într-o lume
în care cerul nu mai există, într-un loc în care
culorile au uitat să se schimbe.)

nu-i adevărat
acum nu mai ardem în serie
ci în lanț – a spus maria
dar aici va fi un munte, aici o lele ioana, am spus eu
aici va fi o columnă, aici o invazie de lăcuste
aici se va naște Isus, de-aici vor pleca oamenii-n lună…
să vedem, am mai spus, mai trebuie triunghiul bermudelor
și campionatele de volei, războaiele,
aurul și marii poeți. aici un podium pentru vorbitori.
un om care să inventeze becul electric.
altul să dea foc bibliotecilor. elefanți piramide pompieri
suc de roșii bere patine cu rotile clor meridiane fosile
țari în rusia și sultani în turcia. da, și biserici.
și marele zid chinezesc. cometa halley. plictiseala.
muzica și cerșetorii, lozincile. ceapa verde. oho,
sunt multe de făcut…

stau, mă uit cum funcționează ireproșabil
dar nu știu unde aș putea să mă plasez pe mine
cel care am creat lumea
ca pe o imensă catedrală
trebuia să-i înalț mariei acestea dar în locul
în care noi ne înmulțeam și rata mortalității
eroda cablurile subterane ale semaforului am spus: țipete fardează veșteda ninsoare/ kilometrul arde lângă tâmpla mea/ văduve biserici fac înviorare/ migrează bocancii spre camera ta/ mă despart de tine ca de-o notă dată/ unei serpentine care m-a furat/ ghilotina nopții zace iodizată/ de un gât celebru – social bronzat/ norii fac varice – mergem la culcare/ tâmple corodate ne vor tapița/ cred că-ți vor apare riduri pe mirare/ de-atâtea foraje prin viața ta/ tu care ești vastă ca un sanatoriu/ fă-mi cadou o iarnă-n țara de ciment/ pana de păcate ninsă-n purgatoriu/ un amurg, să-mi fie înger permanent/ astfel voi fi baltic traversat de sare/ universul cred că transpirat va fi/ și gustând această clasică sudoare/ te voi da la dracu și te voi iubi atât de mult
încât trebuie să fugim iubito
irod e pe urmele noastre…
tu nu vezi soldații tu nu simți cum poliții secrete
ne iau amprentele de pe suprafața fiecărui
secol prin care-am trecut?
haide, Mântuitorul trebuie salvat,
trebuie să-L ducem celor din anul 2000.
dar unde ți-e Fiul, iubito?
voiam să-ți spun de-a lungul acestei fugi
fără noimă acum
în febra plecării
am uitat să-L luăm pe Isus.

e greu s-o trădezi pe maria
dar să vii îți voi spune povești arbitrare
prin părul tău – leagăn al altor civilizații
beția cu tine se-ncheie operata mea trestie
educată să se-ndoaie în rănile speriate
ale începutului lumii

mâine locul acesta va căpăta culoarea
lui iuda naivul – mâine se deschide
primul cimitir de geamuri
să ne ducem și noi conștiințele – cine știe ce va mai fi –
am avut o amantă sfioasă – pe unde treceam
se construiau mori și eram invitați
să ne măcinăm existențele
ea totuși în prima
eu totuși în ultima
cum am fi putut accepta alți îngeri păzitori
alte morți alte și alte și alte
acum uite ăștia cu cimitirul lor de geamuri
nu mai vreau să fiu cetățean
să am atâtea și atâtea ai zis
da, nu ne plictisim, am zis
hai să-i mințim cu tabloul din hol
și ne-am înrămat amândoi în urletele
mulțimii ce ne dărâma ușa

intersecția suferind de o boală venerică
aruncată la-ntâmplare între mine și cursurile de prieteni
dincolo de care (ne-am pus toată încrederea
toată speranța)
ne vom putea în sfârșit suporta
eu nu pot fi decât vierme în trupul viitorului șef
al acestui loc pus la zid
decât înaintat la gradul de semafor pe roșu
roșu
roșu
în timp ce lumea rage derulată de pe rola
secolului XX
eu vreau să mă scoateți afară din casă
eu vreau să clachez undeva pe parcursul
culorii lumii noastre eu vreau să-mi repartizați
o durere telescopică
specializată cumva
prin lege n-am dreptul decât la fericirea
cu bujiile uzate
și se prevede o îndelungată oprire a motorului
proclamat în comun – un îndelungat schimb
de focuri ce-mi vor biciui cerneala
în timpul cât voi fi altoit cu morți
din toate domeniile
eu vreau să spun NATO și ONU
și spun maria și disco eu îmi aprind
țigara din big-bang-ul neprelucrat încă
de Dumnezeu – eu, cu gândurile
căptușite de fulgere visez o iubire conciliantă
refuzând orgasmul fântânii abia săpate
melcul inopinat ce sufocă acest loc
al timpului acestuia – floarea crescând adițională
și urgentă…dar, axial perforat
în frontul de lucru al morții
nu-mi pot spune decât: rușine
rușine
rușine

cu moartea pre moarte călcând în zadar
cu desele noastre pahare ca buzele femeilor noastre
cu șublere măsurându-ne milimetric desfrâul
venim la-ntâlnirea din zori
simțeam un gol în locul de unde un mare chirurg
și-a scos bisturiul. iarna leucemică se târa
prin șanțurile discurilor. eu făceam foc din cutiile
craniene ale unor mari fizicieni apoi din ale
unor mari artiști apoi îmi sacrificam
fluierele picioarelor tibiile coloana vertebrală
- iarna asta psihică n-o pot trișa
dă-mi capul – focul trebuie să reziste
ce Dumnezeu să fac – i-am dat capul
și numai acum simt un gol în locul
de unde un mare chirurg și-a scos bisturiul – motiv
de-a mă agăța disperat
de brațul lui iuda naivul
hei, dar locul acesta de unde noi privim acum
înspre lume! coloana vertebrală pe care
am luat-o cu noi după ce l-am părăsit pe prometeu
e fertilă, ne putem planta liniștiți grâul nedumeririlor
și pioasele reculegeri din cimitirul de geamuri
eu fără să cred că totul e așa ușor de rezolvat
pe o piatră din piața publică peroram:
dacă n-ai aparține altuia te-aș face
semnătura mea pe banchize de acte
redacțiilor din degetele mele le-aș declara
grevă plurilingvă
hei, de n-ai aparține tu altuia
te-aș duce la serviciul de cadre al
spectrului nostru luminos să te imprime
în cinci miliarde de exemplare – să te
organizeze pe secții
ateliere
compartimente
birouri de aparținut altora
până când aici va opri un autobuz
și voi pleca în veci pomenirea mea

- ei, a spus groapa
- și, a spus faust
- hai, a spus groapa
- poate, a spus faust
o oprire la stopul comun s-a apropiat atunci
de locul unde conversam liniștiți
- mai repede, faust, am spus
decide-te odată că uite,
noi așteptăm cuminți o ieșire
grăbește-te, i-am spus
- poate, a răspuns faust
- hai, am spus eu
- și, a spus faust
- ei,

e greu de spus dacă spațiile publice sunt golurile
ființelor noastre. iată, la tribună au urcat vorbitorii
femeia, femeia mea
prin care perplecși se plimbă volții
strădaniei mele de-a fi
iată, au scos până și bocetele noastre la licitație
cui să-i mai pese de semafor
cine să mai poată spune dacă spațiile dintre
unul și altul ar putea fi golurile ființelor noastre
au venit și vânzătorii de ziare
la tribună a urcat un alt vorbitor
femeia, femeia mea
ca un zid în fața căruia sunt executate aripile
păsărilor apoi ale îngerilor
mai târziu – odată cu evoluția
cade ghilotinat un cap
în sfârșit când discursul a atins apogeul
un scaun electric macină
oftatul celei de-a șaptea zile
și rămâne facerea lumii orfană
la poalele acestui semafor
lângă mormanul de aripi în putrefacție –
privegheată de craniul în orbitele căruia
niște copii blestemați au înfipt două microfoane.

accentul ca un ac de seringă fărâmițându-mi gestul
ridicarea mâinii mele spre tine. într-o zi,
cu infecția ucigătoare pe care o port voi provoca
o combinare a acestei culori – la nimic nu folosesc
cifrele – cum spui. cu toții chiriași ai propriilor
prezențe – și totuși ne iubim în tihnă
studiați de niște biete ghilimele –
reflexele noastre de ieri –
(noapte de noapte caut ceva în plimbările mele
zi de zi prind în agrafe copiile acestora goale.
dar nu-i ca în genunchii mei de prăbușitor – trec
zile și ani se aude ceva descompunându-se)

se sforăie se bea se mănâncă
se uită unii la alții se face ora întâi ora a doua
a treia – era a patra
provincia adăpostului meu!
provincia adăpostului meu!
(“plouă. e pustiu în jurul semaforului. stau cu degetul arătător pe fila 21. doarme. lucrează mult. culoarea noastră e liniștitoare. nu crede ce-i spun. plăcută. e bine. maria”)
cu toții doar sforăim bem mâncăm
ne uităm unii la alții
predicatele bombează deja geamul.
mișcarea pe care o fac peste palma întinsă a orbului
aparține cuiva întârziat pe această planetă de gesturi.

să ne pregătim draga mea pentru oaspeții
subțiri și celebri – ceștile de cafea paharele
de șampanie – frumusețea voastră a femeilor
care torpilează strania senzație că nu suntem singuri
că nici o entorsă nu va opri moartea cu
pantofii ei scâlciați
uite lângă cizmele îmblănite și bocancii călduroși
lângă ghete și alte încălțări fascinante – uite-i
pantofii pregătiți pentru daruri. deci nu suntem
singuri suntem supravegheați
suntem talonați de pașii altcuiva
suntem duși de mânuță la starea civilă
apoi la popă
apoi la nuntă
la serviciu acasă la serviciu acasă
la serviciu acasă copii probleme necazuri
tâmpenii speranțe pensia
și iar trebuie să ne pregătim draga mea
pentru o cameră festivă
cu spinările nesigure
cu spaima că vom fi singuri
cu frumusețea voastră a femeilor
atârnând greu de fiecare fereastră cu gratii
încetinind timpul blocându-l între cearșafuri
dar nu suntem singuri putem să ne surâdem
complice – e prezentă și ea
s-a cuibărit în chipurile noastre senine –
palmele îi netezesc ridurile și părul –
pădurea abandonată a pretutindeni uitatelor nopți
deci suntem coerenți avem atâtea de ne spus!
serviți cafeaua vă rog
și deodată toc toc niște pași
în papuci scâlciați
inimile bat în ritmul acelor tocuri spre dimineață
când ne oprim lângă o ghenă de gunoi
vomităm în voie cu spinările aplecate
pe care începe să crească un păr de șobolan
adio mai venim altădată
se trântește ușa ca un țipăt venit din altă lume
ca o cămașă de noapte în care s-a-nfășurat lumea
și celelalte valori
se aude toc toc prin holurile arterelor noastre
mulțumim
odată
altădată
niciodată

la mijloc nu este nici o călătorie
zadarnic mințim și ucidem și hoții de roți
prelungesc secunda rămasă până când
voi fi dus la azil – dar mai e o sticlă goală
o femeie goală
epuizată dormind
programul TV al părului ei
nu - urlu – nu spun eu de la înălțimea tribunei
în mirosul sufocant al aripilor neîngropate –
e umărul rotund al unei statui apărută
deodată în mijlocul anului
în mijlocul unei țări inexistente
cearcănele mele ca niște ferestre
prin care pot cu toții să mă vadă infirm
literele discursului meu rătăcindu-se prin
crăpăturile solului
ei fumau îndârjiți și opaci
obligația de-a fi obosit
au dat foc aripilor: acum niciodată nu vom mai ști
că dincolo, pe cealaltă stradă puteam ajunge
zburând, puteam înșela definitiv semaforul
puteam răstigni pe brațele culorilor lui diavolul
(pentru ca ciclul răscumpărării să se-nchidă)
iată acum în lumea de mântuială –
amândoi.
și se trântește ușa
ca un țipăt venit din
altă lume.
mulțumim altădată odată niciodată.

suntem atât de înspăimântați ca și cum
ne-am afla sub pielea pământului și-am privi
lumea prin zăbrelele meridianelor și paralelelor.
din spatele unui foc de armă apare
chelia lucioasă a rușinii patronând jocul
de noroc al mai marilor și mai micilor
cum să-ți pregătești minciuna și teama
pentru clipa în care privirea o să fugă de tine
auzul o să ți se scurgă în canalele unei
sfinte despuieri
respirația o să ți se destrame într-o
zonă suprapopulată de osii părăsite
cum să alungi mirosul ecuatorului trasat
în jurul tău
cum să scapi de antecamerea morții, astăzi,
umilul sărut al femeii? când soarele
apune după febra ta
când un accident întâmplător mușcă lacom
din bătăile inimii tale, cum?
și acesta-i doar începutul
acesta-i doar începutul migrației
Iar Cronicarul, simțind cum toate devin mai reci în jurul lui, cocoșat peste hârtii, transpirând de concentrare și dezgust, pentru o eventuală posteritate nota:
Biblia ne-a descoperit tot ce a fost, este și va fi. Atunci unde se află sensul nostru? Preoții falsifică adevărul. Politicienii falsifică adevărul. Filozofii falsifică adevărul. Judecătorii… Nouă, înșelaților, ce ne-a mai rămas de falsificat? Nu cumva doar pe noi înșine?

Arta nu reprezintă o forță a binelui, nici a răului, ea este un echilibru între ele.

Imaginez un cerc în care înghesui de-a valma mentalitățile. Am dreptul să mă situez înafara lui pentru că eu l-am creat. E un gest care îmi impune să răspund în aceeași clipă de viețile întregii planete. Îmi imaginez că sunt un Dumnezeu imparțial, chemat să judece. Văd totul la adevăratele dimensiuni, judec fără rezerve tot ce mi se oferă. E un joc periculos pe care nu-l știu prea mulți. Eu pot fi iertat pentru greșelile pe care le fac aplicând pedepse date în funcție de justiția strict personală, dar Dumnezeu poate fi iertat pentru că nu pedepsește? Închei experimentul, după ce mi-am demonstrat cât de inutile par toate din poziția de Dumnezeu: nimic nu ne poate justifica în context universal, nici pe noi, nici pe alte presupuse civilizații și, implicit, nimic ce-ar putea să-L justifice pe Dumnezeu. În funcție de cine să mai existe, pentru cine?
(Iar aici, ca o uriașă coloană sonoră, se aude jelania femeii, bocetul acelei jertfe, fragilă și desculță:
EA: M-ai lăsat să-ți ating buzele – două stopuri cardiace pentru inima anului 2000. Ne mirăm zilnic de zgomotul scânteilor scoase de pietrele în contact cu tâmplele noastre, ne vedem acum obosiți, ca două axiome sătule de litere. Undeva germinează un țipăt de simurg, plictisit și el de ploaia ce ne lichefiază pletele. Am uitat, de-atâta stat în genunchi. Uneori ne mai vedem – două răstignite brațe pe crucea sinusoidală a tăcerii.
EL: Câteodată mă satur de scris, de picioarele iubitei, de alcoolul filtrat prin unghiile cerșetorilor. Trecând odată cu centrul orașului în altă secundă a serii, aud cum vorbesc între ele lozurile necâștigătoare ale tinereții. Și mai fac un pas pe strada umbrită de sânii picăturilor de ploaie. Și mai privesc o dată vitrina ce-mi ascunde viitoarea viață. Înciudat, cumva. Mai sparg între dinți un ciob amar al unor prietenii la care-am renunțat. Îmi fac semnul crucii când apare luna, nu urlu la ea, ridic la puterea numelui meu vânzătoarele de ziare, înmulțesc numerele mașinilor cu lumânările din cimitir, dau un telefon. Câteodată mă așez la masă cu rănile și le-ntreb ce le doare. Câteodată îmi dau seama că sunt trist – numai fumul țigării vociferează – adio.
EA: Pe vârful suav al privirilor s-a înălțat o planetă de cenușă și nu știu dacă uneori venea seara sau mama sau războaiele pline de devotament. Acum sunt singură și mirată, chemați-o pe Maria la ultima Cină de Taină. Să ne sfătuim cu toatele, să fim puțin melancolice sau puțin optimiste, haideți la mine, noi știm să vorbim încet. Vom vedea că avem cu toatele memorii, deși în vârful suav al privirilor, o planetă își va cloci sateliții de foc.
EL: Din ce în ce mai des îmi jignesc prietenii, le sap gropi din ce în ce mai adânci. Ei cad neștiutori în mine, ei ca niște copii se joacă la marginea cercului. Și nu mai este în lume mama. Ceasurile se iau de revere și singure-și trag upercuturi. Cumplite roți ne frâng iubitele, geniale șenile se zbat pe trupurile memoriilor noastre. A venit la mine o dimineață bărboasă – am povestit despre cum se bea tăcerea, cum se aruncă la gunoi amintirile. Din ce în ce mai des mi-am mințit prietenii cu existența mea plină de riduri. Pentru cine-ar trebui să trăiesc?
EA: Vorbisem destul. Gesturile mele grăbite formulau dureri pentru ere întregi. Chipul meu fermenta la modul zborului de pasăre ucisă. Așteptând rațiile lunare, generațiile treceau ca palmele trase iubitei printre cârpele blânde ale dreptății. Lipită cu palmele de zid, așteptam împușcarea cu ferme mâini străine. Mă așteptai. Ce bisecte erau trupurile noastre! Vorbisem destul. Prezervativul uriaș în care omenirea își spermează libertatea! Jelaniile mele – superbi cerșetori ai petalelor unor plante animale. Trăiesc: fața cuiva care deschide expoziții de secunde.
EL: Caii de curse înveșmântau senzații și privirile nedumerite ale femeii. Se năștea fratele meu, cel care a murit. Un concert în stins minor – nu pleca. Minte-mă. Te simți plătită? Þigările mele neterminate. Șanțurile tăiate în obrazul meu neștiutor. Și-acum tu.
EA: Fuga ta – așteptam un răspuns ce n-a venit și poate nu va veni. Stres. Vine Iuda și-atunci vin toți. Plânsesem destul, devenisem rigidă, privirea îmi era imaginară. Odată ce ești vinovată, nimeni nu se cade să te ierte. Vai, pasăre albă izbită de un troleibuz la o intersecție de pe Terra! A venit vremea să folosesc pentru prima oară cuvântul “fereastră”. Și totul era minciună. Etaje întregi de ființe atacate de sindromul înșelăciunii. Există o vârstă – pentru oricine – care evidențiază neputințele.
EL: Era un august nesupravegheat când steaua a apărut pe cer, în data de patru, într-un an neluat în calcul. Până la urmă s-a săvârșit și nașterea mea. Cineva, modest cum îl știu, a relativizat regulile. Fizica redimensionării a poluat-o rapid, definitiv, cu dezastre semantice. Devenisem stereotipe noi, cuplurile umane, mamă-copil. Puncte de dependență – nu de referință – între cei doi rejudecați: Adam și Eva. Sticla trona goală, absolvită. Cu toții erau retorici și retorismul lor era marcat de o nuanță gri renunțativă. S-au luat în fața lui Dumnezeu. Acum iubește-i, Doamne!

De-aici încolo, jertfa aceea ridicolă și mică n-a mai spus nimic. S-a topit în coloana sonoră iar noi o putem doar bănui, ca pe o Ană într-un zid, în interiorul blândului ei bocet.)

DEVELOPARE:
Cronicarul avea o femeie bună și frumoasă care-i suporta bolile și depresiunile precum o sfântă. În toamna cu lapoviță, i-a pus pe umeri o cruce grea din lemn și împreună, pe o arteră circulată a orașului, treceau spre periferie, spre locul supliciului. Îmbrăcată într-o cămașă lungă și albă, cu pielea învinețită de frig, ea călca prin bălți, desculță și tragică. Pentru ca ciclul răscumpărării să se-nchidă, de aceea se întâmplau toate. Mașinile îi ocoleau iar de trecători nici vorbă în dimineața ca un porc abia înjunghiat.
Într-un târziu, când crucea înaltă aștepta să-și primească povara, a venit și poliția. Încă nu se bătuseră cuiele. L-au arestat imediat, sub cerul anonim și întunecat, dar femeia n-a mai putut fi salvată. Înghețase. Numai poruncile medicului legist răsunau în pustiu.
Cronicarul a fost declarat iresponsabil și eliberat. Cine să înțeleagă valoarea închiderii ciclului început de un bărbat și încheiat cu o femeie? Și cui folosea acea jertfă ridicolă și mică, incomparabilă cu a Lui? Singura asemănare între cele două axe este faptul că ucigașii au fost achitați, că nu sunt necesare, pe lumea părăsită și de Dumnezeu și de diavol, astfel de condamnări.
În câmpul privat de semnul nobiliar al răstignirii, a rămas plantată crucea iar cu timpul, brațele ei au luat poziția atât de umană a spânzurătorii.
P.S. S-a găsit, la percheziție următorul text cu semnătura Cronicarului, indiciu de mare folos psihiatrilor care l-au anchetat:

“Eu sunt cel ce grăiește în pustie…”
Biblia
Trec prin căldura dictatorială a străzii înserate cu iz de concertină licitată. Soarele nu mai e, lumina se retrage calmă, încinsă, mată. Durerea de cap nu întârzie. A început dintre ochi, a încercuit craniul cu un bandaj ascuțit. Privirile sună strident în liniștea străzii comprehensive. Închid ochii o clipă. Migrenele nu dispar, cel puțin nu atunci când închizi ochii o clipă. Geamurile țăndări. Carne de sticlă. Dobotoc de sticlă, purgatoriu livresc. Albumul cu fotografii nicomahice. Compresorul logaritmic al nunților, al tuturor nunților. Stradă de cenușă literară. Ochi pentru ochi. Apa. Culmea, dom’le. Fărădelegile preotului, opozabile și cromagnoniene. Arborele palinodist. Conform, în paleontologia străzii.
Straturile de dunst de pe gura ta, iubito! Fidele anilor de infantilitate. Cu un lănțișor subțire de argint. O figură perfect încadrată de păr blond. Un gât pe care se revarsă trei zile de muncă. Aici, fleuretisul străzii. Imixtiunea palelor de vânt pietros, libertin. Cu instincte opalescente. Adiacente. Divergente. Consecvente. Amprente. Închide cartea. Am să ți-o rup. Așez talpa adidas în găleata cu bere. Ratiocinat amănunt. Subiectiv până la Dumnezeu. Până la obiectiv. Adjectiv. Viață cu perspective triglife. Vulcanizabile. Mai multe vieți într-un votum de permanente manșoane de cauciuc. Nervii mei printre zeppelinele acelor timpuri. Orbii? Un orb rutinat. Plase de sârmă care se țin scai de tine. Și unele gropi acoperite cu grătare din fier sudat pe care ți-e frică să calci. Te cutremuri când simți că ai pășit peste un gol. Strada derapează în noapte cu scrâșnete de trupuri încleștate în dragoste și palme murdare. De ce ai puncte negre pe piele? Cărbunele, iubito. Nu mai iese din pori. Fiecare punct negru e o pagodă. Valoarea numismatică la care am ajuns. Vrei să te culci cu mine? De ce stingi lumina? Durerea de cap e aceeași. Și de genunchi. Pregătiți cătușele. E liniștit dar nu se știe. Naivi! Pe strada asta toată lumea e liberă. Se întrec toți în păcătuire și strictă ignorare a legilor, se fură, se ucid, se reînvie, se nasc de sute de ori și mor când le convine momentul.
Actrițele și-au scos costumele de baie. Se plimbă noaptea cu părul despletit iar gladiatorii le adulmecă prin nisipul arenelor. Mușchii încordați bat țepușe contrare păcii. Ele vor fi ucise în zori. Secundele vor curge invers și își vor plimba din nou coapsele indigeste pe sub nasurile borcănate, ascuțite, drepte, în vânt sau cârne. Cu toată înfierarea depusă roșie pe scapulare. Cu toată inconsecvența limbajului biografic; dacă ar exista o Capelă Sixtină ar fi zăvorâte acolo. Să se stingă pentru totdeauna neamul femeilor rătăcitoare. Oropsite de borfași fără cazier juridic. Lovește-mă, iubito. Și tu ești una dintre ele. Și tu ești construită după unicele tipare. Ai fi mai interesantă dacă ți-ar lipsi un picior. S-ar găsi totuși un bărbat care să poată mângâia această absență denaturantă, această suavă destrăbălare. Sacra deschidere spre roată. Ore de spasme ininteligibile. Crematoriile sunt pustii. Bețivii duhnesc prin praful gri al atâtor cadavre incinerate. Iar între noi, spațiul septogen se extinde, se extinde. Covoare persane se mai produc, încălțăminte a la Badea Cârțan mai rar. Poate la parcare? Se face bișniță cu obiecte care nu se găsesc. Nici opinci nu se găsesc. Nu se găsește nimeni care să le poarte. Așez talpa adidas în găleata cu bere. Borcanele aristocrate, brahmanizate. Racordat natural la suficiența odăii. Cineva a descoperit Atlantida, altcineva, Masa Tăcerii. Două adevăruri contradictorii. Semiîntuneric. Unele umbre, inchizitoriale. Banii vin de la sine, ca o boală numită sedentarism. Rotunjimile senzuale nu-și încetează mișcările ondulatorii, specializate în producerea de convulsii ale excerescențelor proboscidiene. Un disc uzat de pe care acul sare în prostie. Substantivul neutru persiflant, personalismul izbind ușa ca un berbece. Oprește-pornește-oprește. Verifică. Izolează. Pământarele. Adică certitudinea pământului. Nu putem fi oameni dacă posedăm o coastă de zeu. Amar. Mirosul amar al zilelor și nopților. Prezența obligatorie.
Sarea de la tâmple – lubrefiant de perspectivă. Fenomenalismul – lovitura de teatru. N-am motive să nu cred pe cineva. Bezna. Comercializează ultimele sunete aruncându-le în geamurile blocului, în piețele lumii, în mingile copiilor pe care mamele îi cheamă la masă, în dalele pe care le donez zilnic pentru construcție. Pentru catedrala anului 2000. Semnați aici. Și aici. Gata. Cronaxia sângelui provocat.
Unghia degetului mic, tăiată prin viu. Ființele străzii resimțite organic, hemianesteziate. Nu intra acolo. Nici acolo. Se naște un copil. Vei avea un fiu cu părul de aur. Îl vei tunde des, vei face podoabe soției ori îi vei vinde părul pe valută. Va crește, va înțelege ce comoară posedă. Poate se va căsători. Va trăi pe baza miraculoaselor fire. Apoi, părul va începe să-i cadă. Oamenii îmbătrânesc, deși unii au părul de aur. De-aici începe tragedia.
Precum în cer așa și pe pământ. Dar nu așa se procedează. Amintirile de antracit. Somn. Dubluri. Salvări. Pentru ca lumea să tacă. Tabla de șah pe care învingătorul o aruncă scârbit. Nu asta este arma, gândesc senin, intuind gândurile celuilalt, apoi auzindu-le rostite.
Strada pe care fiecare își primește pedeapsa. Așa tăcere n-a fost niciodată pe Terra. Nici când a ars Giordano Bruno. Fiarele. Firește, inegalabile. Draga mea. Iubito. Iar fluviile nu mai contenesc. Întinde mâna. Am să te ajut. Nu contează dacă. Fata mea din provincie… Adunați-vă în jurul meu. Am să vă povestesc despre apariția mea într-o lume altfel, despre drumurile și însingurările mele. Despre orele mele. Despre verigheta mea. Despre nervi. Apoi vom pleca toți. Am să vă duc pe o stradă ca o palmă oferită chiromanției. O să vă fie cald, veți tremura de frig. Veți fi martorii corupției, nașterii, violenței, decăderii, frumuseții, izgonirii, desfâului, muzicii, veți fi martorii mei în trecerea pe această stradă care ocupă fiecare centimetru pătrat din suprafața pământului. Ne vom întoarce, vom îngenunchia și vom plânge, sărutând mâinile mamelor noastre. Vom recunoaște că suntem vulnerabili și că nu suntem zei.

pentru tine am închis în măruntaiele unui animal
flămând viclenia culorii
pentru tine am ordonat
distanțelor să se-ascundă și-n gaură de șarpe
numai pentru tine au început oasele mele
să ardă ca niște lumânări subțiri dar ai
rămas sculptând încercănată/ prefața unui timp în fața porții/ iar viața mea devine dintr-o dată/ certificat de naștere al morții.

de data asta fiecare-și duce pericolul la vaccinat
cu toții au făcut cozi imense și stau în ploaie cu lesele
de parcă invers ar dispărea mesagerii
de data asta imperiile calcinate ale destinațiilor pe nimeni
nu mai interesează și mila față de noi înșine de data
asta e fără prihană
de data asta nu mai este nimeni/ în care să m-ascund elementar/ și cât de strict am germinat în mine-mi/ și cât de ipotetică îmi pari/ de data asta numai ploaie vine/ și-un zbor smintit de corbi ulteriori/ o noapte fără titlu porți în tine/ eu port un crematoriu de viori/ și n-aș dori să candidez la moarte/ de nu ți-ar fi posibilă absența/ și n-aș mai sta privind prin geamuri sparte/ istoria făcând fără frecvența/ tot nu ți-am scris de moartea asta lentă/ și tot miros ciudat a existență/ și tot crezând că ești cumva prezentă/ mi-am tras la xerox propria absență

aproape am ucis-o domnilor – ce vă uitați așa
o crimă în plus ori în minus nu poate trage cortina
fiți complicii mei – veniți cu mine, vă dau de băut
de mâncat – vă dau femei – lăsați fructul oprit să-și
vadă de treabă în stomacuri
puneți-vă centurile de siguranță
vom zbura în jurul unui cântec dușmănos
o baladă despre
cum este indicat să omori prin imprudență:
un alfabet cu literele vii
erai în noaptea verbului greșit
și te-am ucis crezând că te învii
în ora ca un prinț dezmoștenit

statuile în morți se întorceau
și goale pagini rătăceau sub cer
ca pe-o dublură-a timpului te vreau
acum când toate gândurile pier

m-ar aresta de-ar ști că mai trăiesc
secunde patrulează prin oraș
intoxicat de stele te privesc
când mă-mpresoară martorii rămași

dar știu că n-ai să pleci și n-ai să vii
iubirea mea nici munții n-o mai vor
și te-am ucis crezând că te învii
în ora ca un prinț rătăcitor

motive existe – ce vă mirați
nimic mai frumos
băgați-vă liniștiți cuțite-ntre coaste
nimic mai magnific
condamnați pe vecie, motive există
nimic mai potrivit pentru locul acesta
din care nici un mesager nu mai pleacă
iată că totul duhnește – puteți să vă-ntindeți
în racle ca-n niște ouă uriașe
să-și întindă și iadul aripile călduțe peste voi
și-n acest incubator inventat de cele mai geniale minți
să așteptați crispați și embrionari Ultima Judecată
(iar delirul atinge cea mai înaltă cotă a transparenței
pot vedea
cum te opriseși din acea plecare/ în craterul unei veniri târzii/ cum te sculpta un semn de întrebare/ din ochii morți, din ochii încă vii/ nici azi nu tace clipa, vinovata/ de-atunci atâtor drumuri m-am donat/ și uite, mânuiesc febril lopata/ trasându-mi propriul tribunal în stat/ pe buza gropii condamnat la moarte/ altui poet plecarea ta să-i las/ să mor ucis de ultima mea carte/ cu care te-am rugat. și n-ai rămas.)

acesta nu e ultimul pas
s-a decis condamnarea celor ce-au picurat
lent în matricea zborului.
era cald și o sferă plutea între noi
la macazuri cădeau vagoneți și destine.
citeam: voi veni, va bine, va fi.
adormeam liniștit. nu puteam fi
salvați – se-ntorceau de pe front câțiva tați.
era cald. ca o zână prin ape era.
condamnatul prin mina de șah rătăcea
îmi crăpau și degetele după suflet la rând
auzeam întunericul înmugurind.
îmi scria: voi veni, va fi bine, va fi.
la panoul atomic al lumii se jucau doi copii.
trăiam. negreșit te-ai convins că exist
și că ochii din mine s-au stins
pe un rug uriaș de viori
câțiva pași
poate ciori
poate ștefanul minelor trist.
n-aveam cum proteja un “și” ori un “sau”
ploua gordian – cavalerii tăceau
biblioteci de ploaie meditau la geam
- te vor ține-n celulă îndelung – te iubeam.
și cădeau: și cădeau posesiv întrebări
cavalerii plecau după ziua de ieri
se făcea noapte peste tragicul neam
- te vor duce iarăși, iarăși. te vegheam.
se-ntorceau acasă ploile cedate
cavalerii de nuntă de prin cruciade
- o să te doneze altora – îi spuneam
- te încearcă lumea, bietule adam
- te vor arde – îi smulgeam în rafale cuvânt
- te ucid – se-auzea prin spitale plouând
peste sângele nostru de o eră plouau
cavalerii tăceau cavalerii veneau
cavalerii plecau cavalerii trudeau
dormeau filozofii. cătușa trecea
dintr-un plâns într-un orb.
erai tu ca o aripă lângă inima mea
mașinile-n comă – vioara în corp
Manole intra printr-o gură de rai
la granița țării veniseră unii
lianții cedau – tu din ziduri ieșeai
în laptele proaspăt din ugerul lunii
ochiul trecea dintr-un cal într-un orb
- cafeaua-i pe foc și zăpada la geam –
cu cearcănul gol, cu patima mea sudată-ntre dinți
te-așteptam.
la granița țării migrațiile se țineau lanț
mitul se pregătea să ne-nșface
mai era foarte puțină vreme de pace
- cafeaua-i pe foc și zăpada la geam
filozofii mai dorm – răgușit îi spuneam
în genunchi – ieși din ziduri mă rugam și plângeam
se petrecea o invazie de ființe abrupte
adormeau inginerii peste planuri și hărți
eu rătăceam în neștire cu vertebrele rupte.
mă obosise sarea din ultimul diluviu
retina mea uscată într-un dulap zăcea
rugina știrbă trecea din stea în stea
și insulele aduceau a continente
era un fel de ceartă-ntre legende
ploua uneori convulsiv draga mea
dar ploua
și biletul de tren
strâns în pumn
ruginea
mă-ntorceam de la mină. tu deschideai
o carte-ntr-o gară
neclară.
eram mai bătrâni aveam alte idei
se năruiau sentimentele armate-n TH3
îmi pătrunsese o stație TRAFO în trup
și-ntre timp mi-au fugit pe păduri
ochii galeși de lup.
de ce pleci? pe când calea ferată
te străbătea dintr-o parte-n cealaltă
- de ce nu vorbești? la biroul
de informații plângea o fetiță uitată.
salopeta-mi cădea ca o piele prin praf
literele amețeau lângă timpul surpat
(nu mai trage în pasărea phoenix, soldat!)
se făcea că erai o prințesă o zână – ceva –
iar eu alergam
ca un phoenix stupid
după ea.

sunt aidoma vouă am spus
arătându-le pieile de cromagnon
ce-mi atârnau pe spinare
atunci muntele s-a deschis și marea s-a dat la o parte
pe-acolo, oștirea nodurilor gordiene a venit.
m-a înconjurat, m-a făcut un stupar de noduri
unii au venit cu săbiile să-și cerșească libertaea
dar exista deja Golgota.
au depășit toată curvia stindardelor
acești locuitori severi
au călcat cu dispreț în balta lui socrate.
dintr-o dată au țâșnit din ucigași crucile.
- prin rețeaua de noduri – cablurile subterane
ale înfrângerii. culoarea
semaforului își continuă mișcarea de revoluție
în jurul celor ce oftează
înghesuiți între o spovedanie
și o unghie zdrobită de la picior.
pedeapsa se-ncheie operata mea trestie
sădită de vie în rănile mele
ca niște pelerini întârziați.

deodată amândoi în camera aceasta
ca două ceremonii pe care s-au cățărat iederi.
un strigăt ca o haită de lupi ridică
în mine mâinile sus: împușcați-mă.
o fereastră spartă prin
care scot mâna cerșind – aia ești.
iar în locul acesta se mănâncă pește
se ucide se minte.
iar tu ca niște cătușe, vii să înlănțuiești miezul nopții.
iar eu ca o mlaștină a arterelor tale.
nu muri iubita mea, viitorul zilelor mele!
iar tu – între clopotele degetelor mele
iar eu – înspăimântat de dangătul lor
- deasupra noastră – falangele unui strigăt.
mai avem scările iubita mea
nu-i nici o femeie străină
de roata vagonului orei
a inimii tale care, cu fiecare bătaie împinge
lumea în față
tot mai în față
până se va trezi în fața unei Mari Judecăți
și stând acolo bătăile inimii tale
pe cântarul lepros al vindecării
vom vedea cât cântăresc bietele cuie
ale celor atinși de turbare.

avem aici un medic de gardă
- scoate-mi cuiele doctore
tu stai lângă pat ca o culoare a schimbării.
locuitorii se uită la tine
pâinea mea neagră, de ce nu oprești exodul?
iată, pedeapsa a fost aplicată
ne luăm grâul răscumpărării să-l plantăm
în albele și negrele careuri de șah.
generalii să predea armele. dezertorii să iasă
de prin closete. iată, pedeapsa e gata,
a rămas trupul meu la voia întâmplării
unii îl omoară cu pietre, alții îi ridică statui.
de trupul acesta se cramponează ca de-un seism
care le-ar putea replanta florile din parcurile orașului,
ținutului acestuia rămas deodată fără culori.
și trupul ucide. și trupul devine gratie
pentru năpârca asta de planetă.
și dintr-o dată nu mai plantează nimeni flori.
urcăm spășiți scările urcăm împreună vocala
nopții când fără să ne așteptăm fără să bănuim
cineva deschide brusc ușile orânduirii ieslei cu fân
și este lăsat să nască în neștire.
(pentru ca ciclul răscumpărării să se-nchidă.)
și se trântește ușa ca un țipăt al tuturor deodată.
iată acum în lumea de mântuială –
amândoi.
SFÂRȘIT
Notă: O parte a acestei cărți a fost scrisă înainte de 1989, când autorul, atunci în vârstă de 21 de ani, a fost trimis spre “reeducare” la mina Lupoaia (sectorul unu subteran), Motru.

































REFERINÞE
Lumea de mântuială a lui Ștefan Doru Dăncuș exprimă o revoltă dublată deloc patetic de neputință. Refuzând să se adapteze rigorilor constrictive ale socialului, poetul își păstrează luciditatea, iar incapacității sale de a reforma un sistem ostil nu îi găsește o rezolvare facilă în soluția alienării. Evaziunile sale din real sunt bine controlate și denotă posibilitatea aflării echilibrului în durere. Deprecierii valorilor morale nu îi urmează corolarul negru al decăderii lăuntrice. Chiar dacă se află în imposibilitatea cronică a combaterii Răului generalizat, poetul îi anunță de-structurarea. Martiriul său de/pe hârtie capătă sens pe măsură ce identificării surselor maligne îi succede exorcizarea livrescă.
DAN-SILVIU BOERESCU
22.01.2001

Aștept această carte de mulți, foarte mulți ani și cred că e chiar cartea pe care o aștept de la Ștefan Doru Dăncuș. A evoluat odată cu el, dar a rămas identică – sunt convins – cu sine. Este o carte revoltată.
IOAN ES. POP

Interesul pe care mi l-a aprins lectura fragmentelor se menține viu pentru întregul manuscris al volumului intitulat Lume de mântuială. Amândoi, prefațat de Ion Zubașcu, și care apropie textul lui Ștefan Doru Dăncuș de Iluminările lui Rembaud. Lume de mântuială, “spune prefațatorul, este o nouă coborâre în infern, un alt infern – desigur – decât cel al lui Rembaud, actualizat, adus la zi, trăit celulă de celulă”… S.D.D. “este și el un revoltat de calitate. Dar într-o lume de tranziție, în care nu mai există nici o autoritate împotriva căreia să merite să te revolți, revolta sa (și a oricui) e fără obiect, o revoltă fără sens. Într-o Lume de mântuială, până și mântuirea e tot de mântuială”. Acel Amândoi din titlu vrea poate să arate în dragoste soluția ultimă de salvare într-o situație de criză generală. Dumnezeu cere omului credincios să nu-și piardă nădejdea și să-și iubească aproapele ca pe sine însuși. În acest Amândoi mie îmi place să cuprind nu cuplul, in pericol mai degrabă de rinocerizare decât de salvare a omenescului, ci perechea om-aproapele, consolidându-și dubla ei forță de rezistență, unul către celălalt, și către un interior secret și viabil. Discursul poetului este în întregime tragic și neliniștitor, oricât de groasă ar fi blazarea peste sedimentele ei pulsatile ca vulcanii noroioși. Este adus de la început în scenă Diavolul, ca înșelător paznic de far, ca abuziv supraveghetor de semafor, aici, cel care schimbă culorile pentru trecătorii extrem de obosiți. Diavolul, recunoscut ca și cel mai serios și documentat teolog, căci el știe cu lux de amănunte și cel mai bine că Dumnezeu există, și știe cu disperare de adversar fără șansă cât e de mare puterea lui Dumnezeu, schimbă derutant culorile dându-se ceea ce este, “că el este răul și n-avem ce face. că el este ultimul/ prieten cinstit care deschide pentru noi/ racii micului dejun apoi pe cei ai prânzului/ apoi pe ai cinei/ și tot așa până când vom înțelege că înapoi este/ înainte că negrul este alb/ că unu plus unu dă zero/ că bărbatul și femeia din locul acesta/ se-nghesuie unul în altul și devin – pentru totdeauna -/ un singur clovn”. Discursul poetului se clădește pe autentic, pe scene decupate din realitate, pe persistența aceleiași fragile rezistențe la anormalitate, pe pofta omenească de a-și plânge de milă cu trufie și necontenit, pe compromis și ștergerea din conștiințe a vinovăției, pe neputința de a ne căi, pe complacerea în situația de victime inocente, pe abuz și excese la toate nivelele. În toată vremea poemul se irigă de fraze convingătoare cu sunet frumos, demonstrația iradiază de inteligență, poetul știe pentru cine scrie, contează pe un număr considerabil de minți avide de adevăr. Cartea este gata, este demult gata, și așteaptă un moment norocos ca să fie tipărită. “Câteodată mă satur de scris – spune poetul, - de picioarele iubitei, de alcoolul filtrat prin unghiile cerșetorilor. Trecând odată cu centrul orașului în altă secundă a serii, aud cum vorbesc între ele lozurile necâștigătoare ale tinereții. Și mai fac un pas pe strada umbrită de sânii picăturilor de ploaie. Și mai privesc o dată vitrina ce-mi ascunde viitoarea viață. Înciudat cumva… Îmi fac semnul crucii când apare luna nu urlu la ea, ridic la puterea numelui meu vânzătoarele de ziare, înmulțesc numerele mașinilor cu lumânările din cimitir, dau un telefon. Câteodată mă așez la masă cu rănile și le întreb ce le doare. Câteodată îmi dau seama că sunt trist – numai fumul țigării vociferează – adio”. Interesant de tipărit și de citit acest volum remarcabil, parte scris înainte de 1989, când autorul, foarte tânăr atunci, a fost trimis spre reeducare la mina Lupoaia (sectorul unu subteran), Motru.
CONSTANÞA BUZEA
“România literară”, nr. 2, 17-23 ianuarie 2001





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!