a mic de la Absolut

Liviu… ți-ai dat cep din textul acesta și te-am sorbit (printre cuvinte) ca pe o vină aproape teologică, pe îndelete, să nu ajungă nicio picătură din bunătatea asta în gura pământului. Am rămas pentru a împărți pedeapsa ta, pentru acel Absolut fără majusculă. Am luat aminte și apoi m-am rugat, pentru că: ai ras o votcă dublă, pentru recunoașterea nesiguranței (și ți-am admirat, mai apoi, curajul procurat din exterior, din contrabandă); ți-ai citit poeziile în fața oglinzii (palma aceea venită din interior ar putea fi un cititor de contoare dat naibii); ți-ai lepădat haina unei anumite solemnități, într-o autodepreciere cu gust: „sau nu i-a plăcut zarzavatul meu numit poezie”; ai transformat ironia într-o aparentă supunere, promițând să reciți după gustul celui din oglindă; ai acceptat ca poetul să primească recompensa rezervată unui prieten bun al omului: „și-mi va întinde un os” (acel „a mic” pare să ironizeze și o anumită vanitate poetică). Adevărata libertate ar fi să dăm peste cap încă o votcă, împreună (privindu-ne unul în oglinda celuilalt, tu recitând). Dacă mai dai o tură, mai vin. Mă iartă pentru felul în care am văzut. La bună citire!