Poezie

Scafandrul

1 min lectură·12 noiembrie 2026

Mediu

Eu mă lansez în adâncul

cuvintelor și al meu,

căutând să aduc la

lumină

încă o speranță.

Dar, de multe ori,

amețesc,

mă sufoc,

iar, când îmi desfac

degetele,

nu se văd

decât pete de umbre.

Și totuși, iar cobor în marea fără mal,

acolo unde frica pare-a fi stăpână,

căci știu că-n orice umbră-ascunsă sub un val

scânteie-un adevăr ce-așteaptă-a mea mână.

Chiar dacă-n piept mă arde-al gândurilor dor

și bezna mă cuprinde, rece și străină,

din liniștea tăcerii crește un izvor,

iar petele de umbră se-aprind într-o lumină.

Așa pătrund în taina abisului tăcut,

privind cu ochii limpezi tăcerea ce mă-ngheață —

căci orice umbră grea în care am căzut

o schimb într-o lumină și-o urc la suprafață.

Deși sunt scufundat în propriul meu gând,

nu-s umbră ce se pierde fără de speranță,

ci sunt scafandrul care, chiar de mă mai frâng,

aduc din bezna mării un răsărit de viață.

002

Marin Corneliu Dobre. “Scafandrul .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-corneliu-dobre/poezie/14206863/scafandrul

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.