- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Când se zguduie pământul, trist mânat de vânturi oarbe
Risipindu-mi veșnicia, ce puterea-n gând mi-o soarbe,
Vorbe-n șir rostesc prin somnul mult prea-ntunecatei vieți
Când ființa mi se spală-n roua tristei dimineți.

Trăznet viu născut din ape răscolindu-mi amăgirea
Mă-nfășoară în mireasma caldei ploi precum iubirea,
Și se-ncruntă-adânc spre ochii ce s-au dus pe sub sprâncene
Adormindu-le privirea ce se-afundă-n vis alene,
Și m-alintă peste vreme tot săltându-mă spre stele
Chinuindu-mi suferința, vârf al patimilor mele.

Mă ridic privit de ochii curioși ai veșniciei
Ca un miel sărind zburdalnic peste-ntinderea câmpiei,
Mă rotesc pe după ușa ce nici clanța nu-și închide,
Alungându-mi disperarea peste stepele aride,
Ce fac haz de râsul gurii ce mănâncă fără știre
Lungi ospețe adormite peste roiuri de iubire;

Și mă-ntorc din nou mai fraged lângă trista-mi meserie
Tot spunându-mi vorbe calde. Moartea mea, ființă vie,
Se despică-n două așchii roade-al marelui blestem,
Ce se-ntinde peste toate; n-am de ce să mai mă tem.