Poezie
Sforile sorții
16.IV.1997
3 min lectură·
Mediu
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Când se așterne dimineața pe sub negrele aripe
Ale norilor destoinici ce încep să se-nfiripe,
Și își strâng nenumărate hoarde lungi de bătălie
Peste-ntinderea de case goală-n fața lor cea vie,
Mă trezesc și eu alene tot muncindu-mă în gânduri,
Dar le uit căci văd afară ale negurilor rânduri
Ce se lasă către mine peste ani bătuți în cuie
Și nervoase, spumegânde, vor pe loc să mă răpuie.
Nelăsându-mi nici chiar visul să mi-l rumeg cum se cade
În culcușul meu fierbinte dup-a nopților cascade;
Și degrabă sărind pragul către-o nouă grea povară
Mă predau ca să mă lege-n fiare soarta milenară,
Ce mă ia sub pana-i caldă a făpturii ei de gheață,
Moleșindu-mi într-o clipă chiar și firea-mi îndrăzneață,
Și nervoasă mă condamnă pentru-a nu știu câta oară
La o zi sub ascultarea-i, doar din zori și până-n seară.
Mă deștept, mă mușc de deget, sunt în plasa ei de sticlă,
Sunt sub falnica-i putere ce mă calcă, mă ridică,
Sunt doar arma ei cea vie și-a mea viață e a ei
Ce-o aruncă fără milă într-o cușcă fără lei,
Doar atunci când greaua-i vorbă i-o întorc rănit pe dos
Încercând să curm durerea unei lacrimi ce m-a ros.
Când pășind întâia dată peste firu-acestui drum
Viața mi-a răpit-o soarta preschimbată într-un fum
Ce juca cețos în valea prea tăcută a nemuririi
Parcă vrând să răscolească toate drumurile firii,
Și m-a dus într-o sclavie ce și astăzi mai trăiește
Cum se vede peste plaiul unui soare ce răcește
Cu-ale sale lungi scânteie preschimbate-n nimfe blânde
Al meu trup pierdut de sineși între lacrimile-i frânte.
Mă ridic dintr-o poveste scos fiind din umbra-i rece
De o mână grea a sorții ce alaiul și-l petrece
Către soarele cel mândru ce apune peste zare
Lăsând loc măritei doamne ce cuprinsă de uitare,
Răsărind prea somnoroasă pe un colț pictat de astre,
Își alege drumul nopții peste-ntinderile-albastre,
Și revarsă către lume o lumină ce-ncunună
Toate colțurile vieții răscolită de furtună.
Și adorm în noaptea caldă trist chemat de grele vise,
Ce m-aruncă într-o lume care poarta își deschise
Când zărindu-mă în șaua unui vânt mânat de soartă
Mă privi c-o nălucire peste-o rea privire moartă.
Sunt nimic, dar sunt al sorții, fiul ei cel nou născut,
Fac ceva și nu e bine, fac un rău și-i bun făcut,
Zi și noapte storc din mine șiruri vechi de lacrimi calde
Aruncate din făptura ce nu poate să se scalde
În deplina-i libertate hărăzită de vreun tată,
Poate când vreodată-n vreme soarta vieții stă culcată
Neștiind să tragă-n urmă toată grea suflarea lumii.
Și rănit. voi strânge-n brațe mâine laurii cununii
Ce pe frunte mi-i va pune doar vreo mână nevăzută
Care-acum, în vis de noapte, numai viața mi-o sărută.
01752
0
Nu mai am ce face pentru că deja m-am aprins a scrie acest comentariu.
De fac bine, de fac rău, rămâne bun făcut... :)
,,Fac ceva și nu e bine, fac un rău și-i bun făcut"
Pe lângă aerul melancolic, am întâlnit în compunere și ofuri filosofice cum ar fi:
,,Sunt nimic, dar sunt al sorții, fiul ei cel nou născut"
Remarc cu plăcere că Luna este doar sugerată în tabloul liric iar de aici se pastelează accentuat frumoasa elegie...
,,Răsărind prea somnoroasă pe un colț pictat de astre,"
Cu bucurie așez o steluță pe laurii acestor versuri în care parcă și autorul ar avea o premoniție...
,,voi strânge-n brațe mâine laurii cununii"