ce tineri și frumoși ne răsărea
în fiecare dimineață
din nisipul formelor noastre imperfecte
acel septembrie târziu
când marea ca o femeie părăsită
să reintre în grații își etala toată magia
alergam prin zborul de pescăruși
tu mă stropeai cu vise
ne făceam din valuri punte
și goi pușcă o porneam în sens invers
către începuturi
ținându-ne strâns de mână
ca biserica de christos
să oprim ori măcar să întârziem toamna
briza ne șoptea că nu se poate
dar noi căpoși rupeam petice de zare
să facem pânze pentru corabia speranței
fără să observăm tu înfloreai din nou
iar mie-mi mugurea un ghimpe…

poate ai cerut prea mult
ori eu n-am știut să ofer destul
și-albastrul din inima ta aproape a secat
ai rămas să mă-aștepți lângă far
iar eu am plecat cu jarul apusului de soare
să încălzesc lebăda neagră
mai cutreier încă și acum
să găsesc în cenușa destinului meu
secunda aia cu care lumina ta
nevăzut picta pe sufletul meu
în necuvinte poemul fericirii