robotul meu este un medium din fulgi topiți pe străzi voiam să merg ușor pe lângă androidul ăsta cam sordid – degeaba – rablagit până-n pragul disperării mediumul mă ducea de nas ca pe-urs cu belciug

îl dădeam afară cu-mbrâncirea cea mai aspră și el se repezea spre gâtul meu înfigea pumnalul invizibil totuși ascuțit să nu fim decablați învârtea până-n adânc cârlige minuscule otrăvitoare

“îmi ajunge cât mă-nghesui mai lasă-mă în pace” îi dădeam cu palma-n țeastă metalu-i pârâia de credeam că nu mai e mult și ar dispărea frânt în bucățile din care-l proiectasem la autorăzbunare

deodată m-am oprit năuc nu-l mai loveam ci sesizai un lucru incredibil – “robotule poți să te piși mov” l-am observat căzut pe jos “nu te sfii de mine n-ai de ce și eu m-am agățat meschin de-un altul fără vreun motiv”

așa că i-am permis robotului să-și verse lapții groși acolo unde-a vrut ca un peștoi cutremurat de spamuri mă împroșcă substanța scursă

îmi pocni se risipi febra lâncedă iar masca de-android se-ndoi se topi