cum a trecut ianuarie
ca un gând bun și la fel de dulce ca apa din fântânile noi
și-acum înțelepții caută să-i dezlege misterul,
draga mea,
câtă vreme îți pot spune că sărutul are alt gust
atunci când, ca o iederă, brațele tale
se cațără direct în memorie,
tot mai înalt,
până când depresiile din veac se risipesc

cu ochii scoși a trecut ianuarie
și, deși încă ninge, căci se scutură plopii,
încă te-aștept de parcă nu mai e loc decât de aer și aripi

în orașul acesta stingher
ca un călugăr abia căzut în ispită
te aștept, draga mea, cât să cred că zilele pot avea culori
mai pronunțate decât nisipul câmpiei, când devine febril,
precum limbile asceților ce abia s-au hrănit cu ghinde și jir

s-a așternut o liniște adâncă
la fel ca-n scorburile din pădurile vechi,
numai tu, respirând sacadat,
te ivești atât de frumoasă
că poți tulbura luciul ferestrei
suflete, uite cum stau și te privesc, fumând atât de preocupat
de parcă ar urma să ard până la capăt, până la capăt

așa a trecut ianuarie, în picioarele goale
și rușinându-se la gândul că pe-atunci
doar umbrele noastre făceau dragoste
cu ochii închiși

acum, când palma a învățat forma sânului,
pot spune că fiecare duminică
e o zi dintr-o viață mai veche
știută doar de umbre, de neguri

draga mea, până la tine o să mă scutur de tot
ca florile de liliac după ce a bătut grindina
e de ajuns să pășești cât să cred
că dimineața următoare poate fi la fel de caldă
ca o îmbrățișare de bun-venit