Desfac o conservă cu pește și caut prin ea cu scobitoarea firul și acul cu care a fost pescuit conținutul.
În cutia de tablă plutește în sos tomat de-a valma carnea peștelui strivit.
Intenționez să îmi cos în stomac foamea, precum niște șosete rupte.
Bag furculița în conserva cu pește și mă simt ca un chirurg care umblă în stomacul pacientului cu bisturiul.
Am ciudatul sentiment că peștele mușcă din furculiță și mâna începe să îmi tremure.
Trăiesc cu impresia că vine spre mine o invazie de pești, iar eu stau cu furculița în mână pregătit să înțep pe fiecare.
Răscolesc în conserva cu pește cu intenția de a
găsi icre.
Ca un obiect comun; pe masă domină cutia de tablă.
Simțind miros de pește motanul a început să miaune.





Ea s-a postat în fața mea să îmi vorbească.
Fiecare cuvânt pe care îl pronunță dinții ei îl captează precum un compostor.
Cuvintele sale perforate nu mă nimeresc.
Rămân mut și aș vrea să o fac uitată, precum un ziar răsfoit și citit.
Vreau să scap de prezența ei și fac prin aer un semn în derivă.
Un semn la care să vină un șoim și să rupă din ea.
Cândva am iubit-o, acum totul s-a transformat în cristale.
Ea îmi vorbește, și îmi vorbește, în timp ce atomii ei mișună spre mine amestecați cu regret și dorință.
Ochii noștri abia se mai țin față în față.
Ai ei ar zbura ca un stol de păsări.
Ai mei s-ar întoarce la poezie.
Ea mă iubește cu voce tare.
Eu o văd ca pe o cățelușă pe care nu mai am chef să o răsfăț.
Închid ochii și hotărât o prind de mână și o trag după mine.
Dar ea nu se mișcă, rămâne înțepenită.
Mirat deschid ochii larg și văd doar o manechină de plastic.