Jumătatea lui Marte,
O noapte tristă pentru el,
Pe-un pat străin, printre halate,
Ce se-nvârteau în jurul lui,
Să-i pună plosca și perfuzii,
Să-i dea puterea ce-o pierdu...
Din când în când câte-o privire
Aruncă către fiul lui...
Ar vrea să-i spună că mai bine
I-ar fi acasă...
Că simte ghearele morții,
Cum vin să-l sfâșie,
Cu pericole de peste tot,
Cu mari călduri și agonie.
Dar ce răscruce,
Ce primejdii,
Se lasă peste trupul său,
O zi nefastă într-o viață,
Prins in brațele lui Morfeu;
Și câți ani avea în față...
El merita să mai trăiască
Și să se bucure acum,
Dar n-avea cum să păcălească
Destinul cel prestabilit
Sau ața vieții fu prea scurtă
Și șubredă într-un loc,
Ar fi vrut s-o înnădească
Cu fir mai trainic și noroc...