Perfectibilitatea are ca sursă energia pură a perfecțiunii ce nu se poate adapta la teluricul ce o pângărește, își extrage seva din voința transfigurând și sublimând grosierul, și în ea se cuibărește autodepășirea, a cărei traiectorie volițională înspre + infinit este reglată și optimizată de desăvârșire.
Perfectibilitatea este greu de obținut, ca și misterul stârnind revelații, ca și adevărul desăvârșit, creând paradigma supremului, care este un superlativ la modul absolut.
Perfectibilitatea urmărește asimptota ce se apropie de infinit fără să-l atingă, este o veșnicie limitată la putințele, potențialurile și amplitudinile oamenilor.
Omul nu poate ajunge perfect, atâta timp cât are defecte, fisuri în structura existențială, erori de gândire, de percepție și de fapte, o finitudine impregnată cu imperfecțiuni. De aceea nu poate deveni și evolua până la nivelul divinității, și se încastrează într-un concret degradant, alterabil, fad și prozaic.
Raportată la om, perfectibilitatea are o mulțime de pete negre, și privită prin caleidoscopul ei viața are aspecte și caracteristici impure, imperfecte și efemere.
O altă fațetă a perfectibilității conține adevăruri relative, al căror număr este mare, însă nu au valoare de postulat și pot fi oricând alterabile și descompuse de adevăruri mai de anvergură.
Perfectibilitatea colecționează idealuri de toate categoriile, iar când acestea se împlinesc, perfectibilitatea mai urcă un nivel înspre perfect.