Duminecă
de Tristan Tzara(2009)
2 min lectură
Mediu
Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat
Vino lângă mine ca o luntre în tufiș
Așterne-ți vorbele ca paturile albe în infirmerie
Că acolo poți plânge nesupărat, că miroase a gutui și a brad.
Spune-mi de țări depărtate
De oameni curioși
De insula cu papagali
Sufletul meu e vesel și mirat
Ca un prieten ce s-a întors de la spital.
În glasul tău sunt femei bătrâne și bune
Brațul tău mi-aleargă în sân ca un pârâu
Îmi plac animalele domestice
În menajeria sufletului tău.
Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri
La noi e cald și bucurie ca și când se nasc la stână mieii
Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână
La noi e liniște ca și când se-adapă caii la fântână.
Trec în șiruri lungi pe stradă fete de pensionat
Și în fiece privire-i câte-o casă părintească
Cu mese bune cu surori mai mici
Cu ghiveciuri de flori la fereastră.
Trece frigul pe coridoare când înserează
Ca un șarpe foarte lung târâdu-și coada pe lespezi
Lacul e cusut cu ață
Înecații ies la suprafață - rațele se depărtează.
La vecini, părintele-și sărută fata, indiferent.
Îi face morală de despărțire
Balta s-a închis ca în urma unei fete porțile la mănăstire
Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaștele au încetat un moment.
Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist și fără talent.