La poalele crângului
Poem în proză
de Ștefan Petică(2006)
2 min lectură
Mediu
Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaș
zbârnâie un cântec monoton și un toporaș galben întinde petalele lui lacome de sărutări
spre mine.
E lumină în aer, lumină multă și toate celea sclipesc, desfășoară o bogăție orbitoare de culori.
Soarele trimite raze fierbinți cari-ți amintesc momente de profundă senzualitate...
Ridic capul.
Un nor cenușiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un
cuget rău într-o inimă nevinovată.
Sunt fericit. Senzații dulci mă năvălesc și pare că mă doboară, atât sunt de multe
și atât sunt de intense.
Sufeltul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde și
pe toate le simte.
De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrățișarea caldă a razelor
de soare, și sărutările zboară prin văzduhul clar și trezesc în minte-mi icoane de dragosti
apuse.
Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea accea,
ah, cât n-am simțit eu în noaptea aceea!
Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e
remușcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal și
întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal.
Și la poalele crângului, sub razele fiebinți ale soarelui primăverii, renasc sărutările
fierbinți și înfiorate din noaptea aceea, senzațiile omorâtor de dulci, privirile lungi și
galeșe ale iubitei.
Și visez, visez la poale de crâng.