Când vioarele tăcură
Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă Ce plânge răslețită pe strunele-nvechite, Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă Pe visurile stinse
Moartea visurilor
Păunii verzi plecară în noaptea solitară Cu strigăte de jale ca nota care trece Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece Trei lacrimi
Fecioara în alb
Antologie-Mihai Rădulescu
Apune soarele pe dealuri În slava purpurei de sânge Și răsunând adânc din valuri Doinește-un glas și parc-ar plânge; De simți o caldă
I
“Când vioarele tăcură”
Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă Ce plânge răslețită pe strunele-nvechite, Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă Pe visurile stinse
Serenade demonice
O ceată–ntunecată s-a oprit Tăcută și răsleață la răscruce; Atât de grea îi cade-n asfințit Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce. Cât fuse ziua
Cântecul toamnei
Serbare sgomotoasă Ca-n bâlci. Decor banal; O boltă luminoasă Scăldată-n aur pal. Pe culmea azurie Chiar soarele de-aramă Se pare-o
II - O ceată–ntunecată s-a oprit
O ceată–ntunecată s-a oprit Tăcută și răsleață la răscruce; Atât de grea îi cade-n asfințit Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce. Cât fuse ziua
Serenade demonice
O ceată–ntunecată s-a oprit Tăcută și răsleață la răscruce; Atât de grea îi cade-n asfințit Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce. Cât fuse ziua
La poalele crângului
Poem în proză
Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaș zbârnâie un cântec monoton și un toporaș galben întinde petalele lui
Fecioara în alb (fragmente)
V, VIII, XIX
V O, marile pasionate, O, tragicele Magdalene, Femei etern îndurerate Ca niște triste cantilene, Au urmărit pe drumuri grele, Ca o lumină