Cântecul toamnei
de Ștefan Petică(2005)
1 min lectură
Mediu
Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.
Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.
Mulțimea îmbătată
De pulbere și soare
Întoarce-nfierbântată
Un danț nebun pe care
Îl farmecă orgia
Din surle, din țimbale,
Din nai și măestria
Din cornuri triumfale;
O muzică ciudată
Ce-nalță orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.
Mulțimea se aprinde
Și râde, strigă, -njură.
Paiața se desprinde
Din gloată. O figură
Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.
În ochi îi arde para
Durerei care crește.
Ar plânge; dar ocara
Mulțimei ‘l-ngrozește
Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiața întristată
Privește cu durere.
O lacrimă îi pică
Încet și el tresare
Și mândru își ridică
Privirea sfidătoare
Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu brațe încleștate.
Zâmbind din înălțime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulțime
Pomana-nduioșărei.