A doua iubire
de Octavian Paler(2009)
2 min lectură
Mediu
Scrisoare domnului Hölderlin
Ați scris undeva într-un vers: \"La ce bun poetul, în vreme de secetă?\" Și tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec.
Poetul
anunță cetății, pământului că ploaia există,
anunță oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit
și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pământul bolnav,
așadar un poet care nu e profet al speranței,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte
ploile lumii
n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cânte ploile tocmai atunci,
Când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și
ne dor,
când soarele arde și mâinile miros a îndoială,
când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
când amintirile au gust de eroare și speranța e un cuvânt
dificil
și cel care cântă ploile riscă să fie disprețuit și lovit
chiar cu pietre, urmărit și de zei și de oameni
pentru nebunia și curajul său care cântă
ploile, care cântă torentele când oamenii ridică brațele
rămân răstigniți în aer ca pe dealul Golgotei.
Cine să anunțe ploile
dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,
cine să-și ia riscul de a profeți dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
și cea care a coborât cu Dante în Infern?