Nikolaus Lenau

Trei călăreți pe câmpul gol, Învinși, se-ntorc domol, domol. Din răni adânci cad stropii grei, Simt caii sânge cald pe ei. Din frâie picură,

Pe marginile vietii cu fata-nmarmurita Ma uit in marea mortii, de ceata invalurita, Posomorit e tarmul, se-ntuneca mereu... Mereu se urca valul

Întreaga sihlă-n somn e cufundată, Prin frunze nici o boare nu răzbate, Ducând dulci adieri înmiresmate, Dorm broaștele și păsărimea

E toamnă, frunza cade rară; Vânt trist pe-a codrului cărări; Și cântece, și primăvară, Eu le-am lăsat pustii pe mări. Cer blând, senin, lucea

Făgetul pare-n haina-i ruginie Ca un bolnav, pe-al cărui chip, când moare, Vezi roze încă răsărind, fugare, Dar sterpe, fără dulce

Măicuța mea a fost să moară, Și-n țintirimul depărtat Au dus-o. Singur către seară, În odăița-i am intrat. Dulapul sta deschis, și toate Erau

Cel tanar crede viata o gradina, Sagalnic, zorile-i zambesc mereu ; In el totu-i nadejde si lumina. Cer ii e lumea - omul, Dumnezeu! Lin,

Dragi prieteni, nu-i zadarnic În deșert să ne trudim, Ca-n nisipul vieții, harnic, O potecă să croim? În nisipuri, orice urmă Talpa și-ar fi

Ca și roza-n păru-ți, fată, Mâine poate-ai să te vezi Ofilită. Totuși cată Sufletul să ți-l păstrezi. Cu pași repezi toamna vine. În

Ochi întunecat, pogoară Și-n puterea ta mă du, Gravă, dulce, visătoare, Nepătrunsă noapte, tu! În noptatica ta vrajă, Tot ce văd să-mi

Numai cel care-n furtună Singur drum să-și taie știe, Lauri merită să-și pună. Arta nu-i tovărășie! Gloria pe care-o-ngrașă Lingușire și

Sub bolta neagră, plină De grei și tulburi nori, Triști, noaptea în grădină Ne preumblam prin flori. Ce noapte sură, mută, Fierbinte, fără

Un cântec de privighetori, Când s-au trecut primele flori? Când carul verii este-n mers, Al primăverii viers? Sus, primăvară, poate

O, negură cu pașii suri, Lințoliul tău ți-l pui Pe munți, și ape, și păduri, Pe raza soarelui. Pământul să-l înfășori vrei În văl

Ce bine-și bate popa joc de gloată Cu rugi, tămâi, bim-bam, maimuțărie O pune să privească-ntr-o cutie, În care-i rai și iad și lumea

Cătând în carte, fără rost Am dat de-un trandafir uscat, În mâna cui oare-o fi fost? Și cine mi l-a dat? În fumul serii, zi de zi, Mor

Ist die Form auch festgeschlossen, Immer noch ist\'s kein Gedicht, Wenn um den Gedanken nicht Stetig sich das Wort gegossen. Werfen noch die

O Menschenherz, was ist dein Glück? Ein räthselhaft geborner, Und, kaum gegrüßt, verlorner, Unwiederholter Augenblick!

O wag\' es nicht mit mir zu scherzen, Zum Scherze schloß ich keinen Bund; O spiele nicht mit meinem Herzen; Weißt du noch nicht, wie sehr es

Ob jeder Freude seh ich schweben Den Geier bald, der sie bedroht. Was ich geliebt, gesucht im Leben, Es ist verloren, oder tot. Fortriß der

Ließe doch ein hold Geschick Mich in deinen Zaubernähen, Mich in deinem Wonneblick Still verglühen und vergehen; Wie das fromme

Die Sonne sinkt, die Berge glühn, Und aus des Abends Rosen Seh ich so schön dein Bild mir blühn, So fern dem Hoffnungslosen. Strahlt Hesperus