Epilog la lumea veche
de Nichita Stănescu(2004)
1 min lectură
Mediu
Eram copil și rezemam în priviri
norii de primăvară.
Mirosul pământului ud mă înfiora
și-mi tremura de emoție spinarea,
ca și cum ar fi trebuit
să-mi crească aripi din ea.
Nopțile mă prăbușeam în somn
și când luna, prelungă,
îmi răsărea din colțul ochiului,
haturile negre se prefăceau în șerpi
și alergau, alergau după mine,
mușcându-mi cu furie
umbra.
Și ea mă durea
și muream în vis,
și-mi era milă de lucruri că existau,
și le iubeam, și aș fi vrut să le apăr
împotriva propriilor mele priviri,
și-mpotriva propriului meu auz.
Eram copil și sufletul
începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple,
nemaiavând loc.
O, și nopțile nu mă uitam niciodată
la cer,
de teamă că m-aș putea prăbuși
spre el,
înfrigurat și singur,
lăsând în urma mea lucrurile,
ca pe niște dinți de lapte,
smulși dureros cu sfoara subțire
a vremii aceleia,
când totul începea cu moartea ...