Cântec
de Nichita Stănescu(2005)
1 min lectură
Mediu
Inima se vărsa printre coaste,
sufletul cădea în fluturare.
Se țineau de inelare, mîinile noastre,
într-o veche, grea înserare.
Eu mă rugam la umărul tău,
mă rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Mă rugam astfel, mereu,
pînă se-năspreau secundele noastre.
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-și curmau asupră-ne zborul
secundele dîndu-se tuturora.
Astfel ne trecea viața, astfel muream,
deveneam transparenți, de gheață.
Priveliștea lumii trecea ca prin geam
prin lipsa noastră verticală de viață.
Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,
în noi își vărsau zborul.
Eu mă rugam în cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.