Rică
de Miron-Radu Paraschivescu(2006)
3 min lectură
Mediu
Bate-un vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate-un vânt prin țigănie
peste inima pustie,
vânt ușor de primăvară
cu parfum de domnișoară.
Treci vântule fără teamă
că nu te mai bagă-n seamă
nici-o pirandă-mpudrată
cu buzele de mușcată!
Poci, tu vântule, să treci,
că focul lor n-o să-l seci
și nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toți zurbagiu,
dar altul ca el nu știu:
ăl mai prima barbugiu,
cuțitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Și-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
și-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică - fante de Obor.
Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat și nepripit
unde se știa iubit.
De se lăsa cu bătaie
(că avea dușmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoți cuțitul,
el îți și lua piuitul.
N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
și-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.
Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipește-n bolta mare.
Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!
Și cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un țigan mai mărunțel
se tot da pe lângă el:
- \"Dă, bă Rică, o țigare!\"
Când căta prin buzunare,
parșivul, cu mâna scurtă,
i-a băgat cuțitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit nițel
da\' l-a muclit pe mișel
de-a sunat și baba-n el.
Văicăreală mare-n stradă,
au dat toți buluc, grămadă:
sângele-i curgea șiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ținea doar de mijloc
și și-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o și-a zâmbit:
- \"Ce-o să mor dintr-un cuțit?\"
Pân\' vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o țigare!\"
Așa era Rică - tare.
Se cruceau țiganii toți,
(mardeiași, giolari și hoți)
și țigăncile-nlemnite
se tânguiau pe șoptite.
Aoleo, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
își ținea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
și umbla în lung și-n lat
Rică - fante-njunghiat.
Ieșea luna dintr-un nor
roșie ca un bujor
și bătea un vânt de seară
subțirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.
Dar Salvarea nu mai vine...
Rică s-a lăsat pe vine
și s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.
Craii toți, de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
- \"Spune bă, tot te mai doare?\"
El tăcea cu ochii-n zare.
- \"Vrei Rică, să joci barbutu?\"
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-l frece,
a țipat - că era rece!
Și când a sosit Salvarea
din el mai ardea... țigarea.
Bate vânt, lacrimă pică
după inima voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a ușoară
și ca fumul de țigară!
Cântă-l ghiers și du-l departe
pe Rică - fante de Moarte!