Mihai Codreanu

Isus veni și-n casa mea-ntr-o seară: Era-ntr-un tainic și suav apus… Si-am stat în casă singur cu Isus… Si-afară era blondă primăvară. Atunci

motto: \"L\'homme ivre d\'une ombre qui passe Porte toujours le châtiment D\'avoir voulu changer de place\" (Baudelaire) Am toate viciile,

Tu, Cel deasupra judecății mele, mele, De care însă sufletul mi-l leg, Mă iartă că nu pot să te-nțeleg Si-ți cer lumină cu-ntrebări rebele:

Privirea ta e trandafir in floare… Și fruntea, crin… și zâmbetele, miere… Și trupul, val… și mersul, adiere… Și glasul, cântec de

In glasul tău e suc de mătrăgună, Iar eu că-i otrăvit la lume spun Si toată lumea spune că-s nebun, De când sorbii otrava lui nebună. Mi-e

Ascultă glasul frunzelor bronzate, Când asprul vânt de toamnă le frământă E un suspin metalic ce-nspăimântă, Pornit din mii de strune

Copii, vreau Libertatea să v-o cânt : Oricât de sus în sfere zmăul zboară, Avăntul lui e-ntemeiat pe sfoară ; De-o rupe, cade-ndată la

Te-nveselește, suflete, și cântă Si-n stai de sărbătoare îmbrăcat, Din lumea ta de-o clipă liberat, In lumea ta cea veșnică te-avântă.

Ridică-ncet lăsatele perdele Cu mâna ta ușor înfiorată Si din misterul umbrei încadrată, Răsari în spumă albă de dantele. E-un cer albastru

motto: \"...Si ar fi fost mai bine de mă nășteam un fulger\". (M.Eminescu) Când pe căi întunecate rătăcește biata-mi muză, Fulgerul îi este-n

Asupră-i trăsnetul căzu. Stejarul Se clătină primindu-i lovitura, - Dar nu-și plecă nici fruntea nici statura Sub clipa ce-i răpuse

Nu te-ngrozi, poete, de durere Si nu fugi de dânsa niciodată : Ea face poezia mai curată Si-i dă o mai statornică putere. Tu n-ai avea în

Eu sunt copilul mut al disperării: Oricât m-aș amăgi, - scrâșnesc din dinți și tac; Dar ca urzeală de Roman și Dac, Vărs uneori văpăi pe țeava

Mi-e lira-n părăsire azvârlită De cănd spre tine sufletu-mi s-abate, Că n-am putut pe coarde numărate Să cânt iubirea mea nemărginită. Dar

Nu țiu de nici o școală literară; Nici nu imit, nici n-am imitatori. Stau singuratic printre visători, Păstrându-mi stict ținuta

Taci, nu striga, Revolta mea. Pe liră Nu vreau stidența gemetelor tale. Iți strânge-n frâu nemărginita jale, Răbdând arsura ei ca o

Din fund de zări vârtejuri se ridică Si-n norii lor un călăreț apare: E-n zare-acum…e-aici…și iar e-n zare, De parc-un fulger aerul

A fost un trubadur odinioară Ce s-a-ndrăgit de-o castelană; dar Inchisă-n turnul ei de fildeș rar, Frumoasa lui zăcea ca o comoară. Atunci

Ca pătimaș culegător de vise, Am cultivat abstractul în sonet, Fiindu-mi silă de banal concret Ce zilnic păsurile mi-otrăvise. Si-așa în

Din casa ei fugise-nspăimântată Cum o prinsese, focul, despletită... Și sta-n amurg, privind încremenită Cum se topea zidirea-nflăcărată. Părea

Rimez banal? Si n-am cultură Si sufletește sunt pigmeu? Si-a modernismului măsură Nu șchiopătează-n versul meu? O fi așa cum vi se pare; Dar

De poți să-nfrunți infernul bărbătește, Cu mine vin\' pe-ntunecata cale Din adâncimile ființei tale ; Se zbat acolo trei damnați. Privește: E

Aruncă-ți idolii în foc și-n vânt Aruncă scrumul lor, - ca-n veci să piară Si urma vechilor păpuși de ceară, De pe cuprinsul noului pământ

Din iarna sufletului meu pornește Un stol de corbi spre zările cernite: Sunt dorurile mele nemplinite; ... Și-n iarnă cugetarea-mi