Oamenii mă uimesc
de Magda Isanos(2010)
1 min lectură
Mediu
Oamenii mă uimesc și-acum.
Aș vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor și-n drum
larg să-mi alătur pașii de pașii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viață-aș vrea, o viață oarecare,
atât de strâmtă,-ncât să pot dormi
și uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
Să nu mai poată visuri zămisli.
Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învâțat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să trăiesc, am cântat melancolicul ieri;
și semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omenești.
Din pământ ca noi toți pornești,
dar este-n inima ta o pace și o-ntunecime
din care cresc niște vorbe ciudate. „Mulțime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt și eu! ”
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
și cuvântul „poet” răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.