Copacul
de Ion Barbu(2009)
1 min lectură
Mediu
Hipnotizat de-adînca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul și-nebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină,
Nici vălurile nopții, nici umeda perdea
De nouri, nu-i gonește imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea...
Dar, cînd augusta toamnă din nou îl înfășoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze, un rol îmbelșugat,
Atunci, intrînd în simpla, obșteasca armonie,
Cu tot ce-l limitează și-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.