Giorgios Seferis›Poezii

Aspectul unei zile We planly saw that not a soul lived in that

Regret că am lăsat să-mi treacă printre degete un fluviu larg și n-am băut nici o picătură. Acuma în piatră mă scfund. Un pin mic ivit din

Pe țărm secret și alb ca porumba cea penată, la prânz ne-am însetat: apa era sărată. În acel pal nisip numele ei l-am scris; trecu a mării

Trei stînci, cîțiva pini calcinați și-un pustiu paraclis; și mai sus un același peisaj copiat reîncepe: trei stînci, într-o formă de portal,

Și sufletul cînd vrei să-l cunoști trebuie să privești în alt suflet. Străinul și dușmanul l-am văzut în oglindă. Erau buni băieți, tovarășii;

Flori ale pietrei în fața mării verzi cu vene ce-mi trezeau în minte alte iubiri, lucind în molcuma picurare. Flori ale pietrei, făpturi

Acest trup ce spera ca o ramură să înflorească, să se-ncarce de rod și în ger să devină flaut fantezia l-a adâncit într-un stup numai

A-mbătrânit între focul Troiei și carierele de marmoră din Sicilia. Îndrăgea văgăunile- adânci și desenele mării. Văzuse în venele

Hampstead Ca o pasăre cu aripa frântă care mulți ani prin aer s-a rotit ca o pasăre ce n-a mai putut să reziste vântului și stihiei,

Aici se termină lucrările mării, lucrările iubirii. Cei ce-ntr-o zi vor trăi pe aici unde noi ne terminăm, de s-o-ntâmpla ca-n amintirea lor

Au trecut atâtea turme și atâția sărmani și bogați călăreți – iar alții veniți de prin sate răzlețite rămaseră să-și petreacă noaptea în

Dar ce caută sufletele noastre călătorind pe punți de corăbii dărăpănate, înghesuite cu palide femei și copii ce plâng fără să le distragă

Tremura atât de tare, c-a luat-o vântul. Tremura atât de tare – cum să n-o ia vântul – acolo departe o mare acolo departe o insula

Domnul acesta își face în fiecare dimineață baia în apele Mării Moarte, pe urmă îmbracă un surâs amar pentru clienți și

Omul acesta umblă plângând nimeni nu știe din care pricină. Unii cred că el plânge după dragostile pierdute care ne urmăresc obsedant

E acolo, eu nu pot schimba, cu doi ochi mari dincolo de spatele valului în partea de unde suflă vântul urmând aripile păsărilor; E

Și eu, în mâini, numai cu această trestie; noaptea era pustie, luna în asfințit și pământul mirosea după ultima ploaie. Murmuram:

Ținutul nostru e închis: numai munți îl acoperă zi și noapte un cer lăsat. Nu avem fluvii, nici fântâni, nu avem nici izvoare, doar

Pânze-n bătaia vântului, e tot ce a rămas din zi. Aroma de pin și tăcerea ușor pot s-aline durerea pe care plecând ți-a lăsat-o

Fumez fără oprire de azi dimineață; de m-aș opri, trandafirii m-ar îmbrățișa cu spini și cu multe petale, înăbușindu-mă; cresc strâmbi, cu

În peșterile marine există o sete, există o iubire, există un extaz; tari toate ca scoicile: poți să le ții în podul palmei. În

Nu era alta iubirea noastră. Pleca, revenea și ne aducea o pleoapă coborâtă și foarte îndepărtată, un surâs împietrit, pierdut în iarba

„Lemnul acesta ce fruntea mi-o răcorea în ceasul când amiaza încinge venele în mâini străine va să-nflorească; ia-l; e un lemn de

Peste Alexandria s-a ivit lună nouă Ținând-o în brațe pe cea veche; și noi, mergând înspre Poarta Soarelui, în bezna din inimi – trei