Coboară-te-asupra-mi, iubire, Din slăvile bolții senine, A gândului chinuri mi-adoarme De-a pururi, și du-mă cu tine. Prin lumea-ți de stele mă

Mesteacăni albi, învinși de lună, Poeți ai codrilor de brad, Voi cari singuri știți povestea Ce-o plânge Bistrița pe vad; Și\'n visul nopții

Tu mă cunoști de mic copil Și dorul meu îl știi, pădure, Doinește cântu-ți fermecat Să-mi ducă sufletul aiure, În țări cu cer etern albastru Și

Aleargă-mi veșnic înainte, S-aprinzi cu flori tăcuta-mi cale, Vis alb din ceasurile sfinte, De fericire și de jale, Că-n vraja lumilor

Teiule cu frunza lată, Cu tulpina scrijelată, Cu povestea fermecată, Ce mă mai oprești din drum, Sub tăriile de scrum, Să te mai ascult

Oraș fără cântec, oraș fără flori, Oraș fără taina măiastr-a iubirii, În toată splendoarea fantastic-a firii Trăiești doar atâta, cât nu poți să

April a nins livezile cu floare, Și codrii toți cu verde i-a-mbrăcat, Punând iubire-n razele de soare, Și-n ochii tineri dor de sărutat. De

E \'naltă, și-n mersu-i Ușor se-nmlădie Ca zarea de lozii Când vântul o-mbie. Seninul din șoaptă-i Stă mintea să-și fure Ca zvonul de șipot

Când stăm vrăjiți alături, Și-n largul zării cad Noeanuri de văpae Pe culmile de brad; Și tu mă-nlănțui aprig În noaptea de mister, Atunci

La fereastra donei Lola Draperiile-s lăsate... De trei ori în turn s-aude Straja timpului cum bate. Vântul zorilor stârnește Șoapta codrului

Pe culmea pleșuvă, de stânci atârnat, Ca straj-a credinței, un schit solitar, Cu glasu-i de-aramă se roagă la cer, Și zările cântă melodic și

O fată de sat mi-a fost dragă; Avea păr bălai, inelat, Ochi tainici ca zările-albastre Și graiul blajin, fermecat... În barcă, pe Prut, stăm