Un duel
de George Topârceanu(2005)
2 min lectură
Mediu
Eroii mei sunt doi cocoși
De rasă, pintenați, frumoși
Ca ofițerii la paradă.
Doi cavaleri aristocrați.
Dintr-o privire ofensați
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriați.
Teren – o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se știe-a cui e vina –
Misteru-nvăluie pricina, -
Deci: căutați găina…
Din amândouă părțile,
Încep ostilitățile.
Ei stau o clipă față-n față
Cu ciocurile la pământ,
Apoi deodată-și iau avânt
Și lupta-ncepe săltăreață:
Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături.
Schimbă locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare…
Iar s-atacă,
Iar se pișcă…
Dar deodată nu mai mișcă…
Față-n față, multă vreme,
Stau așa, ca două gheme
Neclintite
Și zburlite,
Până când, pe nesimțite,
Unul părăsește sfada,
Întorcându-se cu coada…
Atunci ieși de sub șopron
Un filozof-clapon,
Urât
Ș-atâta de bătrân încât
A dat în mintea puilor…
El s-a oprit în fața lor
Cotcodăcind sonor:
-“Eu dezaprob acest conflict,
E o rușine , un delict
Nedemn de vremi civilizate.
Dar așteptăm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoșii nu se vor mai bate…
Voi vă certați pentr-o găină,
Da nu vedeți? E curtea plină!
Ba treceți gardul la vecini
Că și pe-acolo sunt găini…
De ce vă puneți gheara-n gât?
Să lase unul, cât de cât,
Să dea și celălalt ceva, -
Eu, cât de cât, socot c-o da!”