Fulger
de George Coșbuc(2005)
9 min lectură
Mediu
Poveste în versuri
Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul
Tătâne-său și pleacă la Volbură-mpăratul,
Să ceară de soție pe Salba. - “Dragul meu -
Blând Volbură vorbește - cunosc în tine eu
Pe omul bun și vrednic! Ci-ți dau trei lucruri ție,
Pe cari de le vei face, tu vei primi soție
Pe Salba și, ca zestre, deplină țara mea!
Te cugetă dar, Fulger, și, dacă-ți va plăce
Copila, dă-mi cuvântul că stai la toate gata!”
La fată merge Fulger în turn; și-i place fata,
Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos
Ca Salba. Ea roșește și pleacă ochii-n jos,
Când Fulger îi dă vorba, că dânsul o pețește;
Și tot mai mult obrazul copilei se-nroșește,
Pre când zicea: - “Tot pasul, p-al casei noastre prag,
Să-ți fie pas de aur! Tu-mi ești atât de drag
Și-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place!
Tu mergi acum la tata și-i spune, că vei face
Trei lucruri, vitejește, precum le va dori -
Să nu te temi de vorba lui Volbură: vor fi
Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul,
Dar vino tu la mine, căci da-ți-voi ție sfatul,
Cum ai să faci acele trei lucruri!” A-nturnat
La Volbură-apoi Fulger și-a spus că-i aplecat
Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi și-adamante, pahar de aur ia
Și-l dă vorbind lui Fulger: - “Din veci dorința mea
A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul
Cu apă din fântâna lui Negură-mpăratul!
Așa-nțeleg din oameni, că-n țara lui Amurg
Sunt șepte fântânele și toate șepte curg
La Negură-n palaturi; aceste fântânele
Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele
E sănătos de-a pururi și vesel e mereu.
De mult doresc din apa lui Negură să beu,
Dar n-a fost nici un modru, căci la fântâni stau pază
Trei taberi pânditoare și rar voinic cutează
Să fure strop de apă, prin vorbe viclenești, -
Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o dorești,
Gătește-te și-aleargă! Încalecă-ți fugarul
Și-mi fă dară pe voie!” Blând Fulger ia paharul
Și iese din palută; când nimeni n-a zărit,
Se suie-n turn la Salba și tot i-a povestit,
Cum Volbură departe la Negură-l trimite.
Și când aude fata, din lăzi întraurite
A scos năframa dalbă, pe margine cu flori,
Și dându-o lui Fulger i-a zis: - “Pentru feciori
Þin fetele de-a pururi inel și năfrămuță!
Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruță
Pe nici un om trece pece granițele lui:
Tu însă năfrămuța pe inimă s-o pui
Și s-o săruți pe margini cu drag în patru rânduri
Și-atunci vei pute face tot ceea ce-ți stă-n gânduri,
Căci nevăzut ești, Fulger, de ochi lumești atunci.”
Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste și trei lunci,
Trei țări în tot de-a lungul, trei țări în tot de-a latul,
Și-ajunge-n pace-n țara lui Negură-mpăratul.
Iar când a fost aproape de curți, încetinel
Pe sân a pus odorul și-n patru colțuri el
Sărută năfrămuța, și-atunci simți pe tâmple
Foc nobil: la fântână se duce și, cum umple
Paharul său de apă, trei taberi îl pândea,
Dar nici un om din taberi cu ochii nu-l vedea,
El fură și se-ntoarce; fugea fugaru-n fugă,
Cât pare că din frâie vrea suflet să mai sugă,
Și-n zori de zi s-oprește la Volbură-n palat.
Și s-au mirat curtenii și lumea s-a mirat
De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă,
Căci toți ziceau că dânsul nici mort măcar nu scapă
De Negură, de domnul din țara lui Amurg.
Iar Volbură surâde; din genele lui curg
Doi picuri; el pe Fulger cu drag îl ia de mână
Și-apoi l-a dus la Salba și-a zis: - “Nădejde-ngână
Slăbita mea putere și-s plin de fericiri,
Când Domnul logodește speranțele de miri!”
Și strânge-n braț pe Fulger, pe Salba-n braț o strânge,
Pre când de bucurie duios copila plânge
Și-aruncă ochi de dragoste la Fulger pe furiș.
Au mers apoi în casă și toți au fost deschiși
Și veseli, ca la nuntă; a fost o veselie,
Cum datina-i de-a pururi pe la-mpărați să fie.
Iar când, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară,
La Volbură-mpăratul grăbește Fulger iară
Și cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi și-adamante, un frâu de aur ia
Și-l dă vorbind lui Fulger: - “Din veci dorința mea
Și-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină,
A fost să văd vrodată cal galben fără splină
Din țărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat
Prin alte lumi că-n țara lui Pajură-mpărat
Sunt șeptezeci de stave de cai cu păr de aur;
Și spun că-i păstorește pe câmpuri un bălaur,
Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc,
Căci om și zbici nu poate să țină caii-n loc,
Atâta-s de sălbatici! și nimeni nu-i în stare
Să-i prindă, nime-n lume, afarí de-acela care
Îi pune-n frâu de aur, de zâne făurit
Și-acum, având eu frâul, așa m-am socotit,
Să-ți pun la încercare crăiasca vrednicie. -
Toiagul meu te-așteaptă; te du, și-al tău să fie!”
Și-l dă lui Fulger frâul; iar el de nou s-a dus
La Salba, pre când nimeni nu l-a zărit, și-a spus
Că Volbură departe la Pajură-l trimite,
S-aducă cal de aur din stave-întraurite.
Și când aude Salba, surâde grațios
Și blând ea de pe deget inelul și l-a scos
Și-l dă apoi lui Fulger, șoptind cu-ncetinelul:
- “Aibi griji și bagă seamă, că-i fermecat inelul,
Precum a fost năframa: din deget când îl scoți
Și cruce faci cu dânsul, te-ascultă câmpii toți
Și văi și cai și oameni te-ascultă; în trei rânduri
Poți fermeca prin dânsul tot ceea ce-ți stă-n gânduri!”
Voinicul pune-n deget inelul și pe loc
Încalecă; se duce, ca flacără de foc,
Trei țări în tot de-a lungul și țări în tot de-a latul,
Și-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul.
Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic așa fieros,
Încât el să nu cadă de greu cutremur jos,
Văzând pe câmpuri stava de cai! În herghelie,
Nebuni și sâlhuietici săltau fugari o mie,
Toți galbeni, cum e galbăn un soare-n răsărit;
Bălaurul pe gură zvârlea necontenit
Pojar și jar pe-o sută de zări în depărtare,
Grozav suna pământul sub clocot de-alergare
Și joc turbat. Pe pajiști mereu s-apropia
Bălaurul și stava; tot câmpul înnegrea
De spaimă și de temeri, dar Fulger simte pace:
Râzând inelul trage și cruce cu el face
Și-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc
Și nici nu se mai mișcă. Purtat de-acest noroc,
Feciorul prinde frâul și-un cal din stavă-nfrâuă;
Și-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă,
Când bate la palatul lui Volbură-mpărat.
Și s-au mirat curtenii și lumea s-a mirat
De Fulger, care-aduce cal galben fără splină,
Căci toți știau că țara lui Pajură e plină
De spaimă și primejdii.
Iar Volbură cu drag
S-apropie de Fulger și vechiul său toiag
I-l pune-n mâini și zice: - “Toiagul de domnie
Þi-l dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie!”
Au mers apoi în casă și prânzul au întins;
Și-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins
Zâmbea pe-obraz cu lacrimi, și răsuna palatul
De cânt și veselie. A patra zi-mpăratul
Chemă cu drag pe Fulger și-a zis: - “Eu te-nțeleg
Că ești voinic în fire, că ești fecior întreg,
Dar timp e pentru fapta de-a treia”; - și se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi și-adamante, fuior de aur ia
Și-l dă vorbind lui Fulger: - “Când Lia, doamna mea,
Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete
Și-a zis că-n țara Dalbă sunt treisprezece fete
Frumoase și bălaie, și-aceste fete portí
În sân mărgele scumpe: de-atingi pe omul mort
Cu-aceste mărgeluțe, tot omul mort învie.
Vai, cât mi-a stat de-atuncea mereu în gânduri mie,
S-aduc din țara Dalbă mărgele și s-ating
Pe Lia, să-i dau zile! Dar iată, zile ning
Pe fruntea mea-ncrețită și-n groapă-s cu piciorul -
Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul
Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea
Eu n-am putut aduce! Mi-a spus-o doamna mea
Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge.
La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge
Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu. -
Oh, Doamne, de-aș fi tânăr, de mult aș fi mers eu!
Dar ești voinic, tu, Fulger; ești desigur feciorul
Menit s-aduci mărgeaua dorită! Ia fuiorul
Și mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat
Și-n zori de zi tu bate la poartă, la palat,
Căci fetele veni-vor și-ndată-ți vor deschide:
Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide
Cu glume pentru glumă! Ca schimb pentru fuior,
Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sânul lor, -
Și-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbește!”
Blând Fulger ia fuiorul, cu drag la el privește
Și iese din palută. Când nimeni n-a zărit,
La Salba el se duce și tot i-a povestit,
Cum Volbură departe la Cetină-l trimite
S-aducă mărgeluțe. Cu gemete-ntreite
- “Vai, Doamne! - strigă Salba și dulce-n braț a strâns
Pe Fulger - astă-noapte visatu-te-am în plâns,
Iubitul meu! și plânsul cu dor se tâlmăcește!
Oh, ce să-ți dau? Năframa nimic nu-ți folosește,
Nimic acum inelul, tot farmecul nimic!
Ești brav, iubite Fulger, ești verde și voinic
Și poți să mergi cu zâmbet la Cetină-mpăratul, -
Tu nu mai ceri și-n urmă eu nu-ți mai pot da sfatul:
Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu!
Tu ești frumos și tânăr, acesta-i chinul meu;
Mă tem să nu te-nșele copilele din țara
Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para,
Și-un singur al lor zâmbet te poate fermeca!
Un farmec pentru farmec din suflet eu ți-aș da,
Dar n-am acum! Păstrează-mi inelul și năframa,
Și cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama,
Tu să m-omori pe mine! Oh, tot poți face tu,
Din câte cere tata, dar asta numai nu!
Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine,
Căci eu plângând voi face mătănii pentru tine
Și-n fiece clipită genunchii voi pleca;
Și, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da
Prescuri și sărindare, să cânte glas de clerici
Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici. -”
Așa vorbi copila, iar Fulger a vărsat
O lacrimă de milă, apoi a-mbrățișat
Pe Salba lui și pleacă. Urmat de-a Salbei șoapte,
Aleargă și se pierde sub nori, la Miazănoapte.
*
Trecut-au luni de-atuncea și luni tot trec mereu.
Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu,
Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face
Și-n zări țintește ochii, să vină cine-i place. -
Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat.
Dar dus e, dus feciorul și-n veci n-a renturnat.