florina zaharia

alextandru-mă nimerește-mă șterge-mă lipește-mă creangă-mă taie-mă liană-mă pierde-mă înfige-mă sfoară-mă împrumută-mă adună-mă alee-mă

pleoapa de tei (jurnalul ei) plouă. el mă lasă să plîng nu mă mai vede. îmi închide ochii si-mi spune să plîng. îmi miroase

aseară eram frumoasă. străzile învățau să meargă desfăcându-se în sus înspre mine luîndu-mă-n brațe. îți spuneam că mă strivești cu privirea

marți. doi decembrie. s-au lipit mult o clipă de o altă clipă mai mare și nu am plâns deloc pentru că mi-a plăcut să le dezlipesc după

mă desfac: un metrușaișpatrupoem rochiadicționar coapsecufiling patruzecișidouă kilograme de parfum cu tot cu bikini un pâtecvăgăună în care poți

tu singur înfăsurat în caiete mă mai împrăstii în spatele orasului laolaltă cu cîinii fierbinti cu prostituatributele înnodate la gura

am crescut nu mă mai ustură inima. rochia asta nu își mai amintește cine sunt pentru că la douăzecișidoi de ani rochiile îmi intrau în piele și îmi

da uite-așa și-așa euflorina își îndesa pe sub piele tampoane de scris vată îmbibată roșualbastru ca să fie mai plină mai rotundă și mai pufoasă

pansează-mă numai așa pot să intru în mine el spune că se îngrozește când îmi separă trupul de literă că vai nu rezistă o să se ducă atât de

cum m-am întins de-a lungul unui poem și dorm până când se rupe în mine aerul în greutăți mici și vii știu cum arată litera pe dinăuntru are pumnii

plouă. el mă lasă să plâng nu mă mai vede. îmi închide ochii și-mi spune să plâng. îmi miroase plânsul. pleoapa de tei. îmi probează

de cînd nu mai esti eu tăiat în două desfăcut de însămi ceasul îsi sparge suvite în ea orele legate de limba lunii mă fluturesc tu musti din

încuie-mă într-un sân pe jumătate umedă învelită în lapte. când îmi atârnă carnea și umpli cu ea borcaneperețișicotloane scrisul abia se mai