Eugeniu Speranția

Plângea pe stradă clarinetul, sub cer cu soare african, Plângea cu glasul său elastic ca de pribeag copil orfan. Și-atunci un stol de păsări

Urme ciudate de corb, în grădina pustie și ninsă, Scriu pe zăpadă un text, inspirat din secretele sorții. Vântul citește din zbor și presară

Singur, exilat pe celălalt mal, Rătăcești pe culmi necunoscute În priveliști nentinate de banal, Neștiute, negândite, necrezute. Unde aerul

În raze arămii de-apus când am plecat, Inelul cu safir în deget ți l-am pus Și-am spus: „Să te gândești mereu La cel ce ți l-a dat”. Și-n raze

Trece prin târg un străin ce n-are nimic de vânzare. N-are nici aur, nici cal, nici lance, nici pavăză n-are. Umblă de-a pururi străin prin