Floare de tei, Cât de curând te treci Ochilor mei lucind Te-i arată pe veci. Floare de crin, Eu pururi am gândit La ochiul tău iubit De raze

Viața noastră e viața spumei Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare, O altă mare-ar face lacrimi lumei. Precum uitarea-i a durerii

Săracă-i a ta limbă de vorbă și de gând Când mintea [ți] se sfarmă de visuri spumegând, În van cauți cuvântul și sunetul în van Să prinzi în

O, rămâi, rămâi cu bine Deși-n sufletu-mi te port, N-avuși sânge tu în vine Și născut ai fost tu mort. Da, amor fără de nume Ce în veci am

A vieții rădăcină e minciuna. De vei pune Temelie la viața-ți o sistemă de minciune Ea durează. Prin Olimpul, atât de frumos dar van, A-nflorit

Și răsună printre papuri Glasu-i dulce trăgănând Și pe fața-i mișcătoare Fața lumii legănând. * Iară unda sperioasă Se-ncrețește pe

A frumseții tale forme ca un sculptor când le pipăi Toată viața mea trecută, toată ființa mea o clipă-i, Am uitat de toate, toate, și nimic nu-mi

Norii se desfac în două ca perdele suspendate Și pe cerul plin albastru se arată o cetate Strălucind și uimitoare dintre munții colțuroși Ce-o

Marea-nalță mii de valuri, mii de brațe-albe de spume Spre a se spânzura de stele ș-a scăpa din astă lume, Din pământul ce de rane și de moarte e

În modul vechi soarele sună, Cu sferi surori se-ntrece-n cânt, Și calea lui [din veci] prescrisă Și-o împlinește-n marș tunând. Fața-i la

De pe ochi ți se ridică Languroasa lunga geană... Îl întreb: ce vrea să-mi zică E o tainică dojană? Te desfaci de-a mele brațe, Mai nu vrei și

Tu ce stând cumpăna vremii îi măsuri, Tu ce măsori curgerea lumii în haos După câte ori se ivește umbra, Soră luminii. O, Saturn tu, care

Acest sunet mă face, Cu aiurirea lui [ce] sara împle, Să mă trezesc în solitara-mi pace, Să mă văd singur, peste oameni, pus. Căci în al zilei

Valuri lungi de flori albastre, Valurile unei iniști, Împlu sufletu-mi de vraja A nemaisimției liniști. [1876]

E trist ca nimeni să te știe, Dar și mai trist să-ți zici mereu Că te-a pătruns nimicnicie Deși ai fost ca Dumnezeu. Unde sunteți, iubiri

Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi - Au fost așa de mulți. Vorbesc de unul Care de mult nu e - și poate că Nici nu a fost v[re]odată - dar a putut

Întrebi o soră de ce o zee Stă-nmarmurită pe-un piedestal Și de ce chipul ei de femeie E-așa de pal? De ce pe frunte-i vun vis nu trece De ce

Înger în patru colțuri, o stea cu barbă lungă, Cine-a știut vrodată că tot ce eu iubeam E-un dramaturg puternic, dar fără bani în pungă, Un

Des fleurs, il y en a beaucoup, Mais peu vont porter fruit un jour : Chacune frappe aux portes de la vie, Mais retombent par terre, sans

Un lac bleu, au milieu d’un bois De jaunets d’eau est parsemé, Faisant des ronds d’écume sur l’eau Une petite barque s’y voit trembler. Je me

Viens dans le bois, à cette source-là Qui tressaute sur le gravier, A l’endroit où champs de sillons, Par branches ployées, sont masqués.

Des douleurs de l’amour, voulus Mon âme guérir, déjà à bout. Dans mon sommeil, criai Kama – Kamadeva, le dieu hindou. Il arriva, enfant

La vie de la grandiose Venise s’est éteinte, Ni chansons, ni lumières de bal ne l’assaillent Dans l’escalier en marbre, par les vieux portails,

On sonne le Minuit dans la cloche de cuivre, Et le sommeil, douanier de la vie, ne veut prendre ma livre. Sur chemins trop fréquentés veut porter