Avuzul
de Emanoil Bucuța(2010)
1 min lectură
Mediu
Prea slab de azi, prin ură sau căință,
Să-mi rup din piept atâta suferință
Și peste tot ce-a fost încet să las,
Ca o perdea, uitarea fără glas;
Ne\'ngăduit nici să suspin Cuvântul
Ce sună\'n ape, trece lin cu vântul,
Cu tine\'n foșnetul micuței rochi,
În datul mâinii, licurul din ochi:
Și osândit să-mi stai alături bună,
Când toate\'n jurul meu vuesc furtună,
Iar dacă dau să\'nfrâng aceste legi,
Să urci sprânceana și să nu\'nțelegi;
Aș vrea să-mi iau ființa\'n mâini acuma
Și s\'o sfărâm doar pulberea și spuma!
Apoi să nasc din nou, dar fără simț,
Nici tălpi de-argint; sau aripi mici cu zimț;
Să nu fiu cartea\'n care - oprești un deget,
Nici patu\'n care întri, doar eu preget,
Icoana din perete să nu fiu,
În care\'n aur doarme Sfântul Fiu;
Ci, risipind reci curcubee\'n ramuri,
Avuzul care cântă\'nalt la geamuri,
Și-l poți zâmbind, privi de-atâtea ori,
Că\'n flori se naște, cade iară\'n flori.