Dans de maree calme pe vesperale astre, hiperbole, memorii de lunecări albastre, dans cu linii rare, de trup absolute, cu melodioase și clar

Palidul ether adie în mirate, albe ori, lujere de fum la Delos, (cer de arme cristaline) când la occident de inimi, cu arhaici meteori, apele

Un bucium sună departe, departe, Tristețea serii ori a zilei moarte, Tristețea vieții ori a lumii moarte. E atâta liniște acum, încât parc-ar

Un urs fără păr. Fața cârnă A clovnului. Brațul întors Al păpușii ce jalnic atârnă! Al păpușii copilului mort.

Oglindă, lăcrimat cristal, Ce ape moi în tine curg, Spre golful crinului de bal: Atentul măștilor amurg?

Muge-adânc un cerb în codru, Codrul freamătă adânc, De vânt crengile se frâng, Muge-adânc un cerb în codru, Muge-adânc și nu e modru Gândurile

Valul bate-ncet în stâncă, Spuma-i dulce o-nfășoară Într-o horbotă ușoară; Umbra serii de vioară Crește-n liniștea adâncă. Privesc cerul. Se

\"Moarte era-n putredul val, Și-n fundul său mormânt fatal Celui ce cată alinare Închipuirii sale amare, Și ale cărui gânduri fac Un rai din

Ce tristă e-ntre vechii brazi Privirea ta senină, Ce tristă e grădina azi, Deși de flori e plină! Ce trist răsare chipul blând Al dragostelor

Seara s-a lăsat pe lume, Soarele-a apus în spume De mări, și-n câmpii de brume, Umbra fâlfâie pe lume, Ca o pasăre ce fum e, Ca o àripă ce fum e.

Nici azi nu-mi aduce nimic lumina, Și timpul sfârșește în gând și-așteptare, Voi fi (dar mai pot eu să fiu?) ca grădina Ce-n ger împietrește, cu

Treceam cândva călare Pe-un aspru drum de munte, Pe triste culmi cărunte, În lume călător. Când, ostenit de lunga Prăpăstioasa cale, Detei

În apele noastre Dorm stele albastre, Dorm liniști albastre. Ci vino, ci vino Și fruntea-ți închin-o Și umbra-ți închin-o, În pajiștea

Se desfăcea un lotus printre trestii, Buddha trecea urmat de-un ucenic, Zâmbi-ndelung priveliștii acestei Și ziua toată n-a mai spus nimic. Buddha

Ea era numai iubire, Iubire și dor era ea, Și sufletul nostru-n uimire Iubindu-se, cât se iubea! Halucinați, ochii ei Iiubire și dor

E-o apă atât de lină Și-atât de tristă este În palida sticlire A stelelor aceste. O apă fără unde, Adâncă și amară, Pe care se

Dincolo de vântul turbat, De vântul spre care se-avântă-n văzduh ciocârlanul beat, Bate – zice-se – vântul din Rai. De boarea lui dulce fulgerat

Albe lespezi, voi Flori de lună, trepte Duceți, ape moi, Sufletele drepte. Prin azur plângând Liniștite semne, Voi durați mergând Ceruri mai

Acum moare jarul în vatră Și jerbe de flăcări se-nchid, Dar inima, inima nu contenește să ardă, Și umbra ta crește pe zid.

Memling, seară sensitivă s-a întins, tristă de al Fecioarei pas nins. În lente inele de brumă, covoare de lume, de liniști izvoare. Ochii,