Vornicul Iancu moțoc
de Bogdan Petriceicu Hașdeu(2005)
2 min lectură
Mediu
La cetate Leov, în țara leșească,
Va tăia calăul pe-un român fugar:
Curge tot poporul, lacom s-o privească -
Lacom s-o privească, că-i un lucru rar.
Solul din Moldova, trimis ca să ceară
Marfa cumpărată: capul cel tăiat,
Stă cu nerăbdare mai curând să piară -
Mai curând să piară omul vinovat.
Mii și mii de glasuri se pornesc deodată,
Ca și când orașul izbucnea de foc;
Vine! vine! vine! și-n sfârșit se-arată -
Și-n sfârșit se-arată vornicul Moțoc.
Dânsul alungase pe trei domni din țară,
Dând apoi cununa unui venetic,
Care-n holda noastră ne-mblânzită fiară -
Ne-mblânzită fiară, nu cruța nimic.
Învățat boierul să sufle și-ndată
A trânti pe-un vodă, fie bun sau rău,
Cugeta să-și spele fapta-i cea spurcată -
Fapta-i cea spurcată: neamțul nătărău.
Dar sătul românul, mai crescut la minte,
Tot mereu să-ndure baterea de joc,
Nu-l mai amăgește, meșter la cuvinte -
Meșter la cuvinte, agerul Moțoc.
Cel ce-nstrăinase țara prin domnie
În străinătate cată ajutor;
Însă chiar străinii sfarmă cu urgie -
Sfarmă cu urgie pe ciocoiul lor.
„Iancule! îi zice solul din Suceava,
Vezi tu cum pățește cel necredincios?
Astfel toți să moară, cine cuteza-va -
Cine cuteza-va să dea domnii jos!”
„Minți, lingău de câine, gata să iubească,
Fie chiar murdară, palma de stăpân!
Mulți tirani zdrobit-au și-o să mai zdrobească -
Și-o să mai zdrobească puiul de român.
Nu-i aci blestemul ce mă urmărește;
Vai, cu mult mai groaznic e păcatul meu!
Moartea cea mai cruntă nu mă pedepsește -
Nu mă pedepsește îndestul de greu!
Când românul nostru e croit să fie
Ramură domnească, viță de-mpărat,
Eu, nesocotitul, printr-o nebunie -
Printr-o nebunie domn străin i-am dat!”...
Gâdea mișcă barda. Cârca se despică.
Ceafa după trepte zuruind cădea...
Astăzi este timpul ca lumea să zică -
Ca lumea să zică: așa-i trebuia!