Bogdan Petriceicu Hașdeu
(n. 26 Feb 1838)
"Se trage dintr-o familie boierească de cărturari din Basarabia, născut la 16 februarie 1836(o alta variantă propusă este 26.02.1938) în preajma"
Bradul
Când arde soarele de mai, Când vântul iernii geme, Mărețul brad pe naltul plai Stă verde-n orice vreme. O rădăcină de colos Și-a sfredelit în
Să vorbim românește
Cugetarea românească Are portul românesc: Nu lăsați dar s-o ciontească Cei ce limba ne-o pocesc. Când românul se-ndârjește Din țărână când mi-l
Micuța
I Ziua întâia Aveam șaptesprezece ani; eram student în drepturi la o universitate germană oarecare și țineam cu chirie trei odăi au premier în
Luntrea
Și râde, și plânge, și-ntocmai ca luntrea ușoară, Plutind pintre valuri Departe de maluri Se zbuciumă inima mea. Când luntrea, o, Doamne,
Sunt român
SUNT ROMÂN Eu din români îmi trag sorgintea. C-o sfântă dragoste-i iubesc și pentru tot ce-i românesc, oricând, și brațele și mintea și
Muntele și valea
Nebun, nebun de mii de ori Acel ce cată grâu și flori Pe munții rătăciți în nori: Sunt tari: sunt nalți, sunt de granit, Dar fruntea lor cea
Odă la ciocoi
I Ca lacoma omidă, ce-și caută o pradă Pe fragede mlădițe, Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă Al dulcii copilițe, Ciocoiule! un secol, un
Frunzele
Bubuie furtuna, Una câte una Frunzele răpite Cad și rătăcesc: Arborul suspină, Însă nu se-nchină, Înfruntând ispite Pieptu-i bărbătesc! Și la
Lilica
Când copilașu-mi se lipește Plăpând la sânul meu, Și-l port în brațe, și-mi zâmbește, Și-l strâng, și-l pup mereu; Îmi pare-atunci că-s o
Sărăcia
Sărăcia cea flămândă Ca pușcașul stă la pândă, Cu cocoșul ridicat: Dintr-un deget o mișcare, Glonțul zboară cu turbare Și vânatul a
Complotul bubei
I Era-ntr-o bătrână pădure, Din care vrăjmașa secure Nu smulse o creangă de brad: Pe-o stâncă de fulger crăpată, Pe-o râpă de șerpi
Adevăratul poet
Doi dușmani făr-astâmpăr în urgie În inima poetului se bat: A țărnei din aproape tiranie, Și-al cerului un eco depărtat! În jos atârnă-n greutate
Dorul
I Privind tăcuta undă, Pe gânduri am rămas: Cât este de profundă La fiecare pas; Și totuși izvorăște Din depărtate văi, Apoi se
Vornicul Iancu moțoc
La cetate Leov, în țara leșească, Va tăia calăul pe-un român fugar: Curge tot poporul, lacom s-o privească - Lacom s-o privească, că-i un lucru
Viersul
Homer cânta mânia divinului Ahille, Și Dante Tartarul cânta; Poetul, când se naște în amărâte zile, Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile, Nici
O doină postum
O DOINÃ POSTUM Nu aveam o șchioapă de pământ să-mi fie Locul meu… acuma-mi stăpânesc mormântul; Și nu îndrăznește ciocoiul să vie Să-mi
La Iulia
Când văz o floare Lucind la soare Ca o lumină din curcubeu, Mă fac o rază, Ce colorează Flori și mai mândre pe chipul tău! Când pe sub
Alb și negru
Blânda toamnă dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus, Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, bruma, sus. Moartă-i lumea sărbezită, peste care, fără
Lui N. Nicoleanu
Râde omul cât e june; Cât e june, omul plânge; Și râzând-plângând, Cântă cântece nebune, Cântă cântece de sânge, Cântă vrând-nevrând! Râsu-i o
La România
Allons, enfants de la patrie! Purtând pe trup înfipta gheară Și-n suflet drojdii de venin, De zece ori sărmana țară, Rămasă-n voie la
Cranul lui mihai cel viteaz
Sus la Deal în monăstire Se păstrează O trunchiată suvenire, De trei secoli prefăcută Într-un negru putregai. Pleacă-ți capul, măi române, Și
Gaudeamus
Când o fi să mă duceți la criptă... Nu pe mine, ci vasul rămas: Docamdată în vasu-i înfiptă O făclie sclipind din cel vas O senină lumină pe-un
La casa de nebuni
Tăcând, c-un semn opresc trăsura: Tăcut mă sui. Alt semn mai fac, Plecăm făr-a deschide gura. Birjarul, eu și caii tac. Căci dobitoacelor cu
Micuța
I Ziua întâia Aveam șaptesprezece ani; eram student în drepturi la o universitate germană oarecare și țineam cu chirie trei odăi au
