Când arde soarele de mai, Când vântul iernii geme, Mărețul brad pe naltul plai Stă verde-n orice vreme. O rădăcină de colos Și-a sfredelit în

Cugetarea românească Are portul românesc: Nu lăsați dar s-o ciontească Cei ce limba ne-o pocesc. Când românul se-ndârjește Din țărână când mi-l

Și râde, și plânge, și-ntocmai ca luntrea ușoară, Plutind pintre valuri Departe de maluri Se zbuciumă inima mea. Când luntrea, o, Doamne,

SUNT ROMÂN Eu din români îmi trag sorgintea. C-o sfântă dragoste-i iubesc și pentru tot ce-i românesc, oricând, și brațele și mintea și

Nebun, nebun de mii de ori Acel ce cată grâu și flori Pe munții rătăciți în nori: Sunt tari: sunt nalți, sunt de granit, Dar fruntea lor cea

I Ca lacoma omidă, ce-și caută o pradă Pe fragede mlădițe, Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă Al dulcii copilițe, Ciocoiule! un secol, un

Bubuie furtuna, Una câte una Frunzele răpite Cad și rătăcesc: Arborul suspină, Însă nu se-nchină, Înfruntând ispite Pieptu-i bărbătesc! Și la

Când copilașu-mi se lipește Plăpând la sânul meu, Și-l port în brațe, și-mi zâmbește, Și-l strâng, și-l pup mereu; Îmi pare-atunci că-s o

Sărăcia cea flămândă Ca pușcașul stă la pândă, Cu cocoșul ridicat: Dintr-un deget o mișcare, Glonțul zboară cu turbare Și vânatul a

I Era-ntr-o bătrână pădure, Din care vrăjmașa secure Nu smulse o creangă de brad: Pe-o stâncă de fulger crăpată, Pe-o râpă de șerpi

Doi dușmani făr-astâmpăr în urgie În inima poetului se bat: A țărnei din aproape tiranie, Și-al cerului un eco depărtat! În jos atârnă-n greutate

I Privind tăcuta undă, Pe gânduri am rămas: Cât este de profundă La fiecare pas; Și totuși izvorăște Din depărtate văi, Apoi se

La cetate Leov, în țara leșească, Va tăia calăul pe-un român fugar: Curge tot poporul, lacom s-o privească - Lacom s-o privească, că-i un lucru

Homer cânta mânia divinului Ahille, Și Dante Tartarul cânta; Poetul, când se naște în amărâte zile, Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile, Nici

O DOINÃ POSTUM Nu aveam o șchioapă de pământ să-mi fie Locul meu… acuma-mi stăpânesc mormântul; Și nu îndrăznește ciocoiul să vie Să-mi

Când văz o floare Lucind la soare Ca o lumină din curcubeu, Mă fac o rază, Ce colorează Flori și mai mândre pe chipul tău! Când pe sub

Blânda toamnă dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus, Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, bruma, sus. Moartă-i lumea sărbezită, peste care, fără

Râde omul cât e june; Cât e june, omul plânge; Și râzând-plângând, Cântă cântece nebune, Cântă cântece de sânge, Cântă vrând-nevrând! Râsu-i o

Allons, enfants de la patrie! Purtând pe trup înfipta gheară Și-n suflet drojdii de venin, De zece ori sărmana țară, Rămasă-n voie la

Sus la Deal în monăstire Se păstrează O trunchiată suvenire, De trei secoli prefăcută Într-un negru putregai. Pleacă-ți capul, măi române, Și

Când o fi să mă duceți la criptă... Nu pe mine, ci vasul rămas: Docamdată în vasu-i înfiptă O făclie sclipind din cel vas O senină lumină pe-un

Tăcând, c-un semn opresc trăsura: Tăcut mă sui. Alt semn mai fac, Plecăm făr-a deschide gura. Birjarul, eu și caii tac. Căci dobitoacelor cu