Mihai și Cristina
de Arthur Rimbaud(2005)
2 min lectură
Mediu
Ei, și ce dacă țărmul e părăsit de soare !
Fugi, clar potop ! Pe drumuri văd umbrele căzînd.
În sălcii, peste curtea cea veche de onoare,
Furtuna își aruncă mari stropi, în primul rînd.
O, sute de idilici miei, armie bălaie,
Fugiți de apeducte, de serbezi bălării !
Furtuna-acum îmbracă în roșiile-i straie
Deșerturi, orizonturi, și pajiști, și cîmpii.
Cîini negri, cioban oacheș cu vîntul în cojoc,
Fugiți de-această oră cu fulgere supreme ;
Bălaie turmă,-ai grijă să tragi la sigur loc,
Cînd umbra și pucioasa anunță așa vreme !
Eu, însă, Doamne ! iată că zboară Duhul meu
După-nghețate ceruri, în roșu colorate,
Sub nori cerești ce-aleargă și zboară sus mereu
Pe, sute, lungi Solognii ca niște căi ferate.
Văd mii de lupi, semințe sălbatice-ale lumii,
Pe care le aduce, de volburi iubitoare,
Această după-amiază cucernică-a furtunii
Asupra Europei sub hoardele barbare !
Pe urmă, pretutindeni, doar șes sub clar de lună !
Cu funtea-n ceruri negre, războnicii, încet,
Pe palizi cai călare, merg înroșiți complet !
Și pietrele sub ceata lor falnică răsună !
Vedea-voi codrul galben și valea clară, lina,
Bărbat cu-aprinsă frunte, cu-albaștri ochi Femeie ?
- O, Galie ! jos mielul Pascal – Mihai, Cristina
- Cristos, o, si el incă ! – idila se încheie.