Nu știu, e melancolia secolului care moare, Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare, Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte, Doliul ce

Christos a înviat - (Alexandru Vlahuță) Și-au tremurat stăpânii lumii La glasul blândului profet Și-un dusman au văzut în fiul Dulgherului din

Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ți tulbur somnul, Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiții întru Domnul! Am venit să cuget.

Ca-n basme-i a cuvântului putere: El lumi aievea-ți face din păreri, Și chip etern din umbra care piere, Și iarăși azi din ziua cea de ieri. El

Noapte, tu ești sclava neagră a veciei, iară eu Sunt regină. De pe tronul întunericului tău, Revărs valuri de lumină; ș-un popor întreg de

O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi! Ce cumplit îmi vânturi mintea, și cu ce-ndârjire-mi scurmi Noaptea gândurilor mele, Moarte, când

Iubire, sete de viață, Tu ești puterea creatoare, Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare, Și, îmbătate de-al tău farmec, Ce peste

A revenit frumoasa primăvară; Copacii parcă-s ninși de-atâta floare; Dorinți copilărești, renăscătoare, Fac inimile noastre să tresară... Iubire

Sunt zece ani. Ce curios îmi pare Aspectul lucrurilor vechi, uitate! Ca dintr-un somn, deodată deșteptate, Parcă privesc c-un aer de

Oblonitu-mi-a fereastra Gerul cu-a lui flori de gheață; Și în toată casa asta Eu sunt singura viață. Dac-ar fi un foc în sobă Mi-ar pare că

Nebiruit e omul ce luptă cu credință! El știe că pe lume nimic zădarnic nu-i; Că dincolo de truda și jertfa clipei lui, În taină, vremea țese la

Christos a înviat Si-au tremurat stăpânii lumii La glasul blândului profet Si-un dușman au văzut în fiul Dulgherului din Nazareth! El n-a

Ieri!... cenusa ce pastreaza forma înca neschimbata, Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscata, Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al

Păcătuit-a omul în vremuri fericite, Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă, Când n-avea a se teme de zile amărâte, Când roabă-i era

Eram pribeag pe-o lume obscura si pustie. Plângeam când tu, cereasca si vecinica faclie, Lucind în aaî mea cale, opritu-m-ai din mers Si ochii-mi,

Lăsați-mă singurătății mele. Mi-albește capul, în vârtejul lumii, Pe frunți de valuri stă cununa spumii, De mult ce se frământă între ele. De

Amicului meu Delavrancea Tinere, ce-ți strângi în palme tâmplele înfierbântate, Pe cand mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate, Năbușită

Vuind s-azvârl șuvoaiele devale Pe deal stă zarea de brânduși albită. În aer i-o căldură liniștită, Pe bolți un nor de-argint se rupe-n pale. Sar

Dar nu-nțelegi că e cu neputință O clipă să mai gust din cele duse?... Cu farmecul durerilor răpuse, Din preajmă-mi fugi, deșartă

Ce-aș vrea să mai iubesc o dată, Sa simt din nou a vieții primavară, În drumul meu pustiu să mai răsară, Ca din povesti, o zână adorată. Să

Cât ne iubeam, și cum credeam odată Că-i un amor ce nu se va mai stânge, Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge E-o lume veșnică ș-adevărată! De

Manat de soarta pe-a vietii valuri, Se duce omul fara-ncetare, Si-mpins de vanturi, lovit de maluri Aci se-afunda, aci apare. Patruns de chinuri,

(D-șoarei M. G.) Menită din leagăn de blânda-ți ursită, Menită să cânți, În ceruri, cu gândul - copilă iubită, În ceruri te-avânți. Și multe din

Ce mult aș vrea să mai iubesc o dată, Să simt din nou a vieții primăvară, În drumul meu pustiu să mai răsară, Ca din povești, o zână adorată. Să

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine, Copilul visător de altădată! Mă simt plutind – privirea mea-nsetată Se pierde-n orizonturi largi,

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine Că ne iubim; și ochii tăi De mult așteaptă de la mine Să spun cuvântul greu dintâi. Când ne-ntâlnim, e-o

Luna, tu esti sclava alba, fulg ursit în veci sa mearga. Eu, mai veche decât vremea, si decât lumea mai larga, Neclintita-s, si nici cuget ca-n

Ce te uiți cu ochii galeși la copacii triști și goi, Și oftezi, dând pas gândirii să mai lunece-napoi?... Lasă frunzele pustiei și bătăilor de

Vâslaș ce-aleargă împins în zare De oarba sete a fericirii, Pe câmp de ape fără cărare, Omul e pururi prad-amăgirii; Căci scris e dorul să și-l

E vechi de când lumea, dar celui de-l cântă Ce nou i se pare!... S-ascultă uimit. În el i-o legendă frumoasă și sfântă, Și vorbele-o sfarmă cu

Dar nu-nțelegi că e cu neputință O clipă să mai gust din cele duse?... Cu farmecul durerilor răpuse, Din preajmă-mi fugi, deșartă

Un suflet larg să mă-nțeleagă, Să fiu al lui, să fie-al meu, L-am căutat o lume-ntreagă, Și-l caut, și-l visez mereu. Te-oi fi-ntâlnit vrodată-n

Amicului meu C. Alessandrescu Am privit de sus pământul învârtindu-se sub mine Ca o noapte închegată purtând demonii pe sine: Am văzut pe el

Ce proști mai suntem amândoi! Comori de plăceri dorm în noi, Și cum le-ar putea deștepta O clipă din dragostea ta! E oare-o virute-a răbda?

Așa-i: spre bolțile tăriei, Cu jind, la ce să mai cătăm, Când toți, sub fundul pălăriei, Câte-un crâmpei de cer purtăm? Tu zici: crâmpeile-s la

A mele visuri risipite! Ce-mi umplu inima de jale, Le văd în frunzele pălite Și-n pustiirea de pe vale. De-a pururi sta-vor troienite, Sub

Ciuli urechile și, fluturând din cap, Se depărtă bodogănind: - Că multe lighioane, Doamne, mai încap Și-n lumea asta!... Însă eu mă prind Că nu e

Pe cer cîțiva nouri încă, palizi, zdrențuiți de soare, Se topesc ca fulgii iernii, pe pămînt umbra lor moare. Sus--nemărginire-albastră, jos e

Cum curge vremea și ne-ngroapă! Ia vezi ce mare te făcuși: Mai ieri, erai numai de-o șchioapă, Când te pierdeam printre păpuși; Când te dam huța

Eu vreau cântări de veselie. Că tu ești trist, ce-mi pasă mie? Nici vreu să știu de ce te doare, De grijile ce te frământă, De inima ta care

Ce v-eti fi mirând de mine? Scriitor sunt, vedeti bine, Si pot spune cui ma-ntreaba Ca si eu ma aflu-n treaba. Cronici, critica, nuvele Sunt la