Alexandru Mălin Tacu

Aceasta înseamnă pseudonimul Alinei La concursul de poezii “Autori: copiii\"; Șoaptă de vis, cântec de orhidee Chip de fată cuminte venită din

Duminică am trecut prin talcioc Salutări din rai celui ce a inventat Asemenea poznă plină de farmec. Mă simțeam etern prin nimicuri Și iertam

Te viscoleau cu petale de cireș Iar trupul tânăr era iarnă În munții cu umbre de amurg Dimineața râdeau Fără milă cu buzele crăpate de

Iarăși, nota la purtare mi-a fost scăzută ! Sunt cel mai cuminte băiat dintre îngeri Doar numele șoptit de primăvară - Mălin ! - Este aruncat

Niște bătrâni cronologi pășesc alături de noi Papucii lor cântă biblice sonuri de grele popasuri Voci din timpul uitat Vin să acopere partea

Veninul vârstei spulberate în zbor Cu închipuiri amare de copil Pulsează în steaua pădurii Ochii întunecați de fluturi oarecare Pășesc prin

Să nu mă întrebați unde voi merge Pe pantă abruptă ca tabloul elementelor Va întregi fuga înăuntru Lumea căutată în definiții

Bărbierii cu sapa, aprind lumânări La examenul de paleontologie balistică La prima rugăciune de noapte A venit șarpele albastru Șuierând în trei

Tăcut, din fire aruncă prin frunze Stropii de lumină ai dimineții Bucla solară începe din vârful atletic Vă prezint cu aroganță Pe cel mai

Albastrul din florile pământului Pofta vântului din cireșe coapte Tremurul palmelor, mângâierea trupului iernii Fuga de câinii rebeli ai

În podul casei mă antrenez la karate Lovesc fără milă într-un prosop cu garoafe Înfășurat pe stâlpul cel mare În pereți s-a ascuns atelierul

Nemuritorii aluziei cobesc De bună voie în oasele nopții Fiecare îți sapă tăcut groapa pentru umbră Vreau să fug din căderea cărților Deschid

În seara de arbori cu pulberi florale Se întrupa o imagine pură Din poeziile magului hoinar prin dealul Copoului Unde șoptește un tei ca un

Nu mai căutați lilieci orbiți de picioare Desfrâul moale al căderii din aer Nu mi-i teamă să incinerez iluzii terestre Vântul se odihnește cu

Flori de câmp purtate la papuci Călărind pe cărți de primăvară Poeții le vând la haiduci Ascunși în Steaua Polară.

Din toată lumea uitată și neuitată Din toate porțile cerului și ale vântului Din umbre de ploi și din aer Vine ușor, crește și dă în

Călătoreau niște cruci cu focul în gură Peste apa supărată de liniște Noapte, bărzăunul flașnetar A oprit manivela în barba de patriarh Prea

Au înflorit câinii sălbateci în cer Bună dimineața la miezul nopții Și nebun să fii de primăvară în poezie ! Trăiești mai adânc pe vremea

Strada Lăpușneanu seamănă cu Paharul după un chef cu poeți Poate nu vă interesează acest peisaj Dar e grozav când sparg sâmburi de lună Pe

Ceasul mă încercuia vanitos Clopotarii de frunze priveau miracole Fata alerga prin aer în pânză albastră Trupul mătăsos unduia amețitor Un ied

Pe creștetul lumii de fugă răsună Glezna de marmoră a nopții cu lună

Un om cu fața striată de rădăcini cosmice A venit neașteptat la mine Și mi-a spus, în amurgul rupestru Că vrea să urce un nou

Chipul din singurătate Alături de ceva de neînțeles Este o camașă de șarpe.

Umbrele călătoare pe vântul de noapte Împletesc vârful pădurii cu stele Pentru odihna visătoare a ochiului adânc.

Apusul coboară pe treptele vântului Cel mai frumos din ochii colegelor Omul acela aleargă pe câmpul înflorit Cu sălcii în brațe, apă

Cârciuma Sturzoaiei s-a răsucit pe-o nuia În dealul Þicăului se tânguia Poezia spânzurată curios de o stea.

Mușcătura cu semnul însângerat al visului Se chinuie prin cărțile Dăruite numai ție prin blestem Magie cu ochii înstelați Ființa lor se

Prin visele de primăvară Îți port sufletul ca un braț de flori sălbatice Apa gălăgioasă călătorește sub tălpile noastre.

Subsemnatul Mălin, culturist și premiat la poezie Crescut de mic în Grădina Botanică, Iași Trebuie să dau foc la narcise; Peste câteva clipe va

Să te poți arunca de la etajul zece Al unei cărți Să auzi în tăcerea pământului Tot ceea ce a coborât în uitare Să tragi de guler de la

În calea văzduhului - Pe linia fulgerului Fug cu brațele întinse Cerșetorii de liniște Vânătorii de umbre Din codrii furtunii Le aruncă

În noaptea aceea cu fân proaspăt Mi-a aținut calea spre somn Vântul, paznic al unei mari grădini Cu sentimente Aerul fraged în umbra

Brazii aceștia araucaria, Cu păpușile lor acrobatice Ascund în fiecare creangă Plânsul lui Pinocchio Pe frunzele lor veroneze Claviatura de

Se curbează pe arcul lui Robin Hood Șuierul alb din vânt de sud Curcubeul cu șarpele ud.

Drumețule, aruncă-te în pânza tăcerii Să mori cel puțin o oră de liniște Þi-am văzut aripile întinse Ca două nopți de insomnie La crucea

Palmele pasc iarba cu doi viței albi Îngenunchiați în zig-zag și latră În munții aprinși de răsăritul lunii.

Văzduhul își suflecă pantalonii și cheamă Ploaia pricepută la spălatul picioarelor Drumul alb prin ploaia în spic Miroase o hoardă de stropi

Cu floarea șarpelui androgin La butoniera de familie Trece prin lume, indiscutabil de prudent - Zâmbetul bust al perfidiei.

Pe umbra serii, pisicile licențioase Ale ploii fac copii Din lene, copacii se iau la bătaie cu liniștea Poezii ca lipitorile pe copitele Cailor,

Din prea marea plăcere de a îngenunchea Sărut toate viorile lumii În melodia acestui câmp cu flori.

Nu au decât să vuiască mâinile ! De stânci și înjurături ticăloase Pe buzele negre ale clopotului din Delfi Se auzeau cioburi melodioase Prin

Vărsat de vânt pe buzele și pielea văzduhului Nerăbdarea cu fii ei vitregi Caută la Bolta Rece vinul negru al blestemului Sânii aromați ai

Noaptea atârnă de un copac în grădina botanică Sufletul seamănă cu teii Copoului Legănați de vântul nopții de vară Nu eram singur Singurătatea

Primul avion a fost o pasăre Cu chip de inventator Vlaicu l-a aruncat În jocul luminii călătoare Și s-a făcut O pădure de marmură

Iaurt, analfabetul moare Ghioc trișor homosexual Coada luminii tăiată în fileuri Neegale pentru ciocănitori; ocru Moarte ghetelor încheiate! a

La o lecție de uitare Am păstrat un singur blestem: poezia Pedepsit, sângele meu curge ca ploia Pe umerii vântului cu bicepșii stâncoși La

Legenda umbrei de fildeș stă uitată în ecoul înfricoșat Al privirii, la tribordul marin al cuvântului. Izvoarele poartă laurii îmbolnăviți la

A venit la fereastră în ziua de pace Alături de crengi colorate În fața palatului Ștefan cel Mare, puternic bărbat. Astăzi trăiește în ochi

Umbrele copacilor strălucesc în stele Diminețile se gândesc la oglinzi Teiul din Copou Este un om minunat, al lumii întregi Florile au adormit de

Aerul nervos cu tulpina copilăriei Mă lovește și îmi sărută Ochii în costume de călăreț nocturn Meditațiile veninoase vor neapărat Să le trag

Îmbrăcați în oasele Sfinxului Poeții respiră în Valea Regilor Ca niște spânzurători de sinucigași Gropi de înălțimea întunericului În

Omul florilor trăiește în arbori Și numără ochii furtunii în brazi Omul florilor trăiește în viața cuvintelor Cel ce doinește în iarbă și

S-au luptat cu dușmanii fără teamă Românii au fost totdeauna viteji Timpul citește o istorie mare Morții se trezesc la picioarele cerului Cetăți

Frunze de copaci adormitori Au așternut în vis nopțile. Vântul a sosit din primăvară, Tăcerea umblă prin păduri Caii albi au zburat în

Tu și eu la marginea nopții Rătăcind pe cărări somnoroase Semănătorii din adâncuri aruncau Asupra lumii liniștea pietrelor din râuri. Umbrele

Am căzut în adâncimile cerului, În singurătatea albastră: Cu primul gând m-am întors între oameni

Trec într-o muzică vagă Umbrele nopții prin Lemne fumegoase din filosofii contrari Văile întunecate se clatină Pe mări mișcătoare Luna

Elicoptere de mătrăgună se rotesc Peste pălăria visului evadat Număr cătușele la mâinile șarpele strălucitor În gura apelor ucid Numai pe

Și tot ce auzeam Era doar vârful ochilor mei. Abia începusem să cunosc niște lucruri uitate. Filosofia șotronului scrisă cu cretă pe asfalt În

Stăteam amândoi pe marginea unei flori Să contemplăm aripa albastră a mării. Corăbii cu uniforme școlare Alunecau pe trupul tău delicat Visam

Aleg iluminat prin arbori Mâinile vântului mângâie pletele cerului Crengile vibrează în armonii ciudate Numai iarba stă neclintită Ca într-o

Craterul intoxicației cu aripi, Erupe în ringul hexagonal de iole, Atunci, munții încărcați de insomnie Vor strânge sindromul de groază

Caii mei intelectuali Dorm în rădăcina pătrată a nopților Au febră, delirează Îi spulberă liliecii înfloriți Când îi apucă dorul de cer Bat

În voia pădurii curg cai de azur Și apele chinuie-n crengi ca o nuntă Fulgeră tropot de vânt cu sălcii amare Prin turnuri de drum încăierat cu

Sub perna unde “Elementele lui Euclid” Amorțesc de tăcere și inflexibilitate Trece cu eșapamentul aprins Prima motocicletă KTM Cu păsările de