Poezie
Credeam că e vântul
1 min lectură·
Mediu
Credeam că e vântul
Credeam că e vântul
care îmi sfărâmă aripile
nu era decât sângele meu
silabisind clipele
juram că e pădurea-ntreagă
în palma ta
era numai o frunză
credeam că-i fericirea toată
era ecoul zvâcnit
al unei șoapte
stârnind un incendiu
în noapte
credeam mereu
că vii să-mi ceri
tu veneai numai să dărui
credeam că-n tine
e veșnicul mâine
când toate începuseră deja
să fie ieri
mi se năzărea
că beată te-ai însoțit
cu veșniciile goale
și dansezi
și li te împarți
fericită
iar tu,
în jocurile morții
clănțăneai din dinți
după ce
te-ai toată dus
la părinții de cenușă
a început să mi se pară
că vecinul de sus
cel din legământ
bate la ușă
era însă cel de jos
niciodată chematul
cel din tăcutul pământ
cel cu îmbrăcatul
frumos.
012969
0
că vii să-mi ceri/tu veneai numai să dărui/credeam că-n tine/e veșnicul mâine
când toate începuseră deja/să fie ieri. Si finalul...e un pic fortat.Inteleg o agonie insa poate se accentueaza in prea multe simboluri personale.
Bafta in continuare!