Poezie
Copacul tuberculos
1 min lectură·
Mediu
Copacul deochiat își scuipă ultimele frunze,
Tuberculoza lui boemă
Se lipește pretutindeni
Pe cărările din munți.
Amiaza, văzută din lucarnă,
I se-aseamăna tot mai mult –
E sfînta de sînge ce se lasă profan sărutată
Cu-a ei voce de scînteie-l cheamă să se culce
În pînza deasă de priveghi...
Căci nu va avea timp să-ncărunțească.
Ca o bătaie a inimii,
Pielea apei de fum se-ncrețește.
Și sub cerul de tăciuni stinși
Pare-a fi un deșert de solzi
Ai unui pește omorît de singurătate,
Speriat de vîntul închegat.
El sta-n adîncul odihnit de ape
De sub lacul straniu apărut,
Parcă, înainte de geneză.
Ți se pare, cînd mugește gros și apăsat,
A fi un pescăruș rănit și izolat,
Înspăimîntat și el, la rîndul său,
De soarta copacului tuberculos.
001790
0